„De-ar fi lumea de hârtie...”

Ei bine, duminică seara lâncezeam, metamorfozat în ceva nedeslușit, ceva între om și moluscă. Abia atunci l-am înțeles cu adevărat pe Kafka, cu insul ăla care, dimineața, s-a trezit gândac. Și cum stăteam legat de telecomanda televizorului, am dat o raită pe canalele abandonării de sine. Pe TVR 2 am zărit-o pe Leopoldina Bălănuță. Maiestuoasă, puternică și gracilă. Dârză și șovăielnică. Răzbunătoare și iertătoare. Femeia tuturor anotimpurilor. Neasemuită. Am tresărit și mi-am revenit în simțiri. M-au năpădit pe loc amintiri vechi cu marea actriță, în biroul ei de la Teatrul Mic... de la Teatrul Foarte Mic, abia reabilitat... de pe scenă...de pe patul de spital, la Colțea, cu câteva zile înainte de a-și rosti replica de pe urmă... când am îmbrățișat-o cu dragoste de copil, presimțind că n-o voi mai vedea... Brusc, m-am întors în timp, cum să se fi stins „Poldi” ? Lângă ea, pe ecran, Ovidiu Iuliu Moldovan, Dinu Manolache și Mircea Albulescu, alți duși. Părelnic duși, fiindcă ei sunt veșnici, noi, ăștilalți, muritorii, suntem de țărână. Artiștii de geniu sunt plămădiți din praf de stele.
„De-ar fi lumea de hârtie
I-aș da foc într-o mânie,
Dar lumea-i stană de piatră,
Nu s-aprinde niciodată...”
Așa cânta, răscolitor și trist, Radu Gheorghe. Cânta și cutreiera un câmp verde, împrimăvărat, dintr-o Românie la granița dintre război și pace, dintre capitalism și socialism. Granița era și la propriu. Între două țări, despărțite de o fâșie pe care mureau oameni. Pe front pleca cu arcanu´ numai talpa satului, ăia cu cheag chefuiau și-i jecmăneau pe ceilalți. Nu era deloc propagandă comunistă, nu, nici pomeneală. Că așa e dintotdeauna în capitalism. Stăpânii localității semănau îngrozitor cu „întreprinzătorii” de azi, stricați până în măduva oaselor și putred de bogați. Făceau bani din contrabandă și din furăciuni, ca acum. Și din exploatarea sărmanilor. Tot ca acum. Nimic nu s-a schimbat în România...
Leopoldina Bălănuță se așază pe scaun și-și dictează testamentul. Aduce cu Elisabeta, regina Angliei (verișoara Mariei Stuart, interepretată memorabil de Glenda Johnson). Noră-sa i-l scrie. Ce dor îmi este de prea timpuriu dispăruta noastră actriță ! O lacrimă o ia din loc și mi se scurge pe obraz. Altele o imită. Pe piatra funerară e scrijelit numele Ecaterinei Handrabur, personajul central al filmului Semnul șarpelui.
În definitiv, vorba lui Ovidiu Iuliu Moldovan (ori Dinu Manolache ?, m-am încurcat în memorie...), „Pe toți ne-a mușcat un șarpe când dormeam”. Se așterne liniștea. Simt cum mă frige mușcătura, îmi ia foc carnea. Noaptea s-a înstăpânit peste lume. Cad din mine însumi. Zgomot surd. În jur nu-i nimeni. Strig să m-audă cineva. Degeaba. Deslușesc doar târâiala șarpelui, care crește, crește...
„De-ar fi lumea de hârtie...”