În urmă cu câteva nopți, un prieten de-al său l-a sunat. Avea nevoie de cannabis. „OK, se rezolvă, vino să mă iei de acasă”, i-a răspuns interlocutorul meu. Era ora 4.
În mașină a recunoscut alți doi amici. La un moment dat, a coborât și a intrat într-un bloc, de unde s-a întors cu iarba dracului. Nici n-au plecat bine, că o patrulă de gabori i-a ginit. Au oprit. Cineva, de pe bancheta șoferului, a aruncat plicul – „corp delict” în spate. „Ce e aici ?” i-a luat la întrebări un caraliu. „Nu știm !” au negat tinerii la unison. „Păi cum a ajuns la voi în mașină ?” a insistat organul. „Nu știm !” au plusat suspecții.
După două zile, trei dintre cei patru au revenit asupra declarațiilor inițiale și au spus adevărul. Adevărul lor, desigur: „Nu-i treaba noastră, ci a lui. Ne-a rugat să-l ducem la o adresă necunoscută să-și cumpere droguri, ceea ce am și făcut. Atât declarăm, susținem și semnăm. Punct”.
Insul cu care vorbesc a negat în continuare. Degeaba, probele l-au îngropat. „Îți pare rău de cele întâmplate ?” îl încerc. „Da. Îmi pare rău că m-au dibuit. De restul nu, ce mare scofală că trag pe nas ? Însă cel mai tare mă doare că prietenii mei m-au vândut, cum se poate asta ? Și cât credeam în ei, nici prin cap nu-mi trecea că sunt într-atât de lași, de fricoși...”
Ascult deloc mirat izbucnirea tânărului și mă arăt iar curios: „Ai de gând să te spovedești în anchetă, ori mergi pe tăgăduirea vinovăției ?” „Nici pomeneală, măcar să fiu consecvent”, mă asigură cu o îndărătnicie explicabilă.
Are numai 20 de ani și bravează, viața i se pare o joacă, un șir de plăceri nerefuzabile. Cine să-l învețe că nota de plată pentru prostiile de acum va sosi mai târziu. Uneori, când nu se mai poate repara nimic, din păcate. Încerc să-i explic, să-l lămuresc că soarta l-a băgat la mijloc, că e la o cotitură a destinului.
Nu dă semne că m-ar înțelege. Că vrea să mă înțeleagă, de fapt. Prima oară, un procuror l-a iertat, oricine merită o a doua șansă. A risipit-o cu nonșalanță. Generația irosirii în van, în iluzii de cabaret...
Îl privesc cu inima strânsă. Mamă-sa, care șade în dreapta lui, are ochii în lacrimi. Își mărturisește neputința și teama. „Mută-te în Olanda, acolo consumul de cannabis nu e interzis !” apucă să-l dădăcească timid. Primește în schimb o grimasă înfricoșătoare, aducătoare de furtună domestică.
Copilul acesta se simte hăituit de familie, de societate... înșelat de prieteni și umilit de justiție... Dar dacă are dreptate ? În definitiv, statul i-a oferit prilejul să se dedulcească la stupefiante, altminteri nu mai avea posibilitatea să opteze.
Capitalismul înseamnă și libertatea de a-ți alege viciul. Codul penal, de o parte, și viciul, în cealaltă.
Liberul arbitru suntem chiar noi, dar la 20 de ani cine este infailibil ? Și atunci cine ne dă dreptul să-i condamnăm pe toți păcătoșii ăștia slabi de refuz ?
