Lehăii deznaționalizării României

MOTTO:

„Literații conformiști ai zilelor noastre își subestimează contemporanii și au căpătat obiceiul să se adreseze pentru ceea ce produc unei mase ideale, alcătuite din imbecili supuși și entuziaști. Este evident că această masă există, dar, examinând mai atent noțiunea vagă de societate contemporană, ne dăm seama că ea cuprinde mai multe straturi și că «masa ideală»  nu există decât la suprafață, acolo unde nu pătrund decât politica și publicitatea.”

                                                Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre

Intoleranța promovată fățiș de canalele oficiale din media băștinașă a atins o culme  a nerușinării pe care îmi era imposibil s-o anticipez mai ieri. Toate posturile naționale de  televiziune și  de radio vorbesc o limbă comună, de parcă ar avea un singur manager. Dacă vrei să fii invitat în studiourile  dedulcite la autocenzură, e musai să elogiezi America și Uniunea Europeană, deci să  fii prooccidental. A, și să profanezi orgasmic cadavrul  societății  socialiste multilateral dezvoltate! Măcar de-ar fi doar atât, dar nu-i, căci trebuie să demonizezi Rusia și China, să le dai  la Scaraoțchi! De la „Stalin și poporul rus/ Libertatea ne-au adus!”, am ajuns, după vreo 70 de ani, la „Biden și poporul său/Trimișii lui Dumnezeu!” Nu există  analist politic și agent de influență mediatic care să nu interpreteze cu zel o astfel de partitură ! Ori de câte  ori îi ascult, îmi amintesc vorbele testamentare lăsate nouă de Alice Voinescu: „Dacă ne-am făcut frate cu dracul până om trece puntea, totuși să nu ne amăgim crezându-l sfânt!”[1]

În definitiv, ei sunt continuatorii,  nepoții legitimi ai unor Toma și Brucan din perioada  proletcultistă, însă pe dos! Ăia înfierau capitalismul  și omagiau comunismul, în timp ce  succesorii lor procedează  invers. Discursul ultimilor se reduce, în esență, la o paraschivenie: „Cea mai neagră zi de astăzi este mai frumoasă decât cea mai frumoasă zi din comunism!”[2] Brr, să te crucești și altceva nu ! Brusc, mi-am amintit că  ori de câte ori  o  „luam pe arătură”, tata-mare mă privea  dojenitor și mi-o reteza scurt: „Unde e minte multă, e și prostie!” Și-mi luam  seama… Sigur, „obiectivitatea este numai o atitudine pe care oamenii de știință au impus-o lumii”[3], deci instrumentul principal de lucru al acestora, nicidecum al nostru, al profanilor. Cărora ne rămâne privilegiul de a fi subiectivi, nu și caraghioși, prin înregimentarea totală și necritică la o doctrină ori idee! Adică să te transformi de bunăvoie într-o rotiță de propagandă a puterii ! A dispărut contrarietatea punctelor de vedere, dezbaterea publică a devenit… monolog, cu coruri plicticoase de slugi mediatice interpretând o melodie unică… La urma urmei, câștigă și ei o pâine, altminteri n-ar apărea nicăieri, s-au aliniat docili și perverși la condițiile actuale și profită din plin,  au gonit grija zilei de mâine și au primit statutul de vedete! „Adaptabilitatea lipicioasă la meteorologia istorică”[4], vorba lui Vintilă Horia... Adevărul  de stat a înlocuit adevărul și nimic nu le strică somnul trăncănitorilor cu morgă, dintotdeauna în solda stăpânilor efemeri ai clipei.  Iar „ura, fără leac, se pare, devenită acum și fără obiect atotputernică în lume, întreținută cu grijă de cavalerii păcii ( n.m. a se citi „războiului”) care călăresc spița umană, intelectuali politici atât de îmbibați ei înșiși de ura pe care o secretă ca pe un suc gastric, încât ajung s-o confunde cu elixirul fericirii universale”[5].

Este indiscutabil că intelectualii  au ales încă din zori istoriei să gireze regimul conducător,  să-i justifice toate crimele, în schimbul arginților !  Dincolo, în tabăra pipernicită a disidenților, s-a trăit pe sponci, cu spaima oricând a ștreangului, a glonțului, a cătușelor,  a otravei ori a linșajului public. Alegerea era și este simplă: viu sau mort,  celebru sau anonim, bogat sau sărac! Restul e demagogie, fiindcă o opțiune și numai una îți asigură  o viață lipsită de frici majore! Asta nu mă împiedică să-i compătimesc și pe  lăudătorii  oficiali  ai comunismului, și pe cei ai capitalismului. Niște maniheiști oportuniști demni de dispreț, ca s-o spun pe șleau! Și „înțeleg dezgustul lui Bernanos pentru lașitatea intelectualilor, cea mai grosolană maladie a secolului”[6].

         Spectator scârbit al spectacolului zilnic din mass-media sponsorizate de statul tot mai antiromânesc, asist neputincios  la procesul implacabil descris frust de Ismail Kadare: „Deznaţionalizarea parţială sau completă a popoarelor, care era sarcina principală a Arhivei Centrale, se făcea după vechea doctrină secretă «Kra-kra» şi parcurgea cinci etape principale: prima, stingerea concretă a răzmeriţei; a doua, eliminarea ideii de revoltă; a treia, distrugerea culturii, artei şi tradiţiilor; a patra, stingerea sau mutilarea limbii; şi a cincea, stingerea sau reducerea memoriei naţionale.Cea mai scurtă dintre acestea era înăbuşirea revoltei, care consta doar în operaţiuni militare; în vreme ce faza cea mai complicată era stingerea limbii, adică Nelimba, cum i se mai spunea.”[7]

Chiar, noi în ce etapă suntem, se încumetă cineva  să-mi răspundă? Sau trebuie să mă adresez „Arhivei Centrale” de la Cotroceni?