Lavrov și evreii

„Și ce dacă Zelensky este evreu. Acest fapt nu anulează elementele naziste din Ucraina. Cred că și Hitler avea sânge evreiesc"[1], a declarat Serghei Lavrov, adăugând că „unii dintre cei mai mari antisemiți sunt evrei."[2]  Astfel a sunat răspunsul diplomatului rus la întrebarea adresată de reporterul italian de la Zona Bianca, curios să afle  cum poate susține Vladimir Putin că se opintește să denazifice Ucraina, în condițiile  în care președintele acesteia este evreu. (Ca și predecesorul său, Petro Oleksiiovici Poroșenko, îl completez eu pe macaronar.) Vorbele necugetate (ori mă înșel?) ale ministrului de Externe de la Kremlin au șocat opinia publică internațională, în plină cenzură a corectitudinii politice. Astfel, Yair  Lapid, omologul de la Tel Aviv al nesăbuitului de la Moscova, a ripostat pe măsură, acuzându-l pe mujic că răspândește o „teorie a conspirației antisemite fără niciun  fundament real.”[3] Ce mai, niște afirmații „de neiertat, scandaloase și o greșeală istorică”[4], „o insultă și o lovitură dură pentru victimele  adevăratului nazism.”[5] Adicătelea, „poporul evreu se află mereu în exil, iar sioniștii resping  valorile  noastre.”[6] De unde și corectura jabotinskiană: „Colonizarea sionistă trebuie realizată  indiferent de voința populației  autohtone.”[7]

          Ptiu, drace, asta ne mai trebuia, nu ne ajungea „operațiunea militară specială” începută la finalul lunii februarie și aducătoare zilnic de cadavre și   suferință... Omenirea și-a amintit brusc nenorocirile din vremea  ultimului război mondial și o „Niagara de emoții”[8] s-a pornit gata să înghită „encefalul planetar”[9] și așa cariat de sloganurile globalismului feroce.  Pe nesimțite, memoria mi-a sângerat din nou, dezgropând amintirea unor timpuri sinistre, când, de pildă, „Raoul Wallenberg, diplomatul și filantropul suedez care a încercat să salveze vieţile evreilor din Budapesta, a dispărut fără urmă când Armata Roșie a ajuns acolo, suedezilor oferindu-li-se doar această explicaţie: «S-au luat măsuri de către autorităţile militare sovietice de protejare a domnului Raoul Wallenberg și a bunurilor sale». N-a mai fost văzut  niciodată.”[10] Tot atunci, Goebbels își nota cu sârg în jurnal ceva odios: „Cred că atât britanicii, cât și americanii sunt fericiţi că exterminăm lepădăturile astea de evrei.“[11] Iar Voltaire se grăbea să arate cu degetul înspre descendenții bătrânului Moise: „Dacă vreţi să aflaţi cine vă conduce, uitaţi-vă la cei pe care nu aveţi voie să-i criticaţi.“[12] În aceeași circumscripție culturală, Maurice Barrés (influent politician naționalist) nu mai lăsa loc de echivoc: „Îmi dau seama că Dreyfus e în stare să trădeze, doar ştiindu-i rasa.“[13] Aidoma  gândesc și Pierre-Joseph Proudhon - „Evreul trebuie să dispară. Să-i tolerăm pe bătrânii care nu mai pot face copii“[14] -, și Claude Levi-Strauss -  „Evreii, prea numeroşi, vor infesta țara. Toleranţa faţă de evrei, așa cum sunt, e un pericol din pricina aversiunii față de alte popoare și a obiceiurilor cămătărești”[15]... Sau socialistul Benoît Malon: „Nobila rasă ariană şi-a trădat minunatele cuceriri religioase, filosofice şi morale atunci când şi-a predat sufletul dumnezeului semit, implacabilul Iehova. Cine e însă vinovat, dacă nu creştinismul?“[16] Nici José Saramago nu-i mai prejos în scrierile-i memorabile: „Când s-a născut Cain, israeliții încă nu existau și, când, mult mai târziu, au apărut pe lume, cu consecințele dezastruoase  bine cunoscute, recensămintele au lăsat pe dinafară familia lui Adam”[17]  și „Israeliții au păcătuit, n-au ținut legământul pe care l-am făcut cu ei, au luat  din lucrurile date spre distrugere, le-au furat, le-au ascuns și le-au pus printre lucrurile lor.”[18] Cum altfel, de vreme ce e „mare lucru să ai țara ta. Bieţii evrei! Îmi e mare milă de ei şi-mi explic de ce se agaţă de bunuri materiale.”[19] Iar la începuturi n-a existat un stat evreu,  abia târziu, cam prea târziu, astfel încât remarca este exagerată și nemeritată. În definitiv, numai Marx a anticipat corect: „Emanciparea socială a evreului înseamnă emanciparea societăţii iudaice.“[20] La naiba cu întoarcerea în timpurile tenebroase ! Vorba înțeleptului Shimon Peres: „Cred că a te ocupa de trecut este o pierdere de vreme. Oricum nu îl poți schimba. Se spune că nu vei repeta aceleași greșeli. Deci vei face altele noi. Trecutul nu are nevoie de viitor, iar viitorul nu are nevoie de trecut. (...) Mai bine să visezi decât să îți amintești.”[21] De acord, însă ce facem când visele sunt adevărate coșmaruri ? Și, din păcate, istoria ne-a oferit cu ghiotura asemenea grozăvii ?

          Și totuși, ce i-a cășunat muscalului să-i atace cu atâta vehemență pe urmașii legendarului Israel? mă iscodesc întruna. Nu de alta, dar Uniunea Sovietică „a fost membru de frunte” al conspirației pentru crearea statului Israel, ne-o spune și Paul Johnson:  „În timpul războiului, din motive tactice, Stalin a pus în paranteză unele aspecte ale politicilor sale antisemite. A mers chiar până acolo încât a creat un Comitet evreiesc antifascist. După 1944, pentru scurt timp, el a adoptat o poziţie prosionistă în politica externă (nu și în interiorul Rusiei ca atare). Motivația sa pare să fi fost faptul că întemeierea statului Israel, despre care i se spusese că ar fi putut fi un stat socialist, va accelera declinul influenţei britanice în Orientul Mijlociu. Atunci când problema Palestinei s-a pus pentru prima dată în cadrul ONU, în mai 1947, Andrei Gromîko, adjunctul ministrului de externe sovietic, i-a uimit pe toţi, anunțând că guvernul său sprijină crearea unui stat evreiesc și votând în consecință. La 13 octombrie, Simion Țarapkin, șeful delegației sovietice la ONU, toasta în cinstea membrilor Agenţiei Evreiești «pentru viitorul stat evreiesc!», înainte de a vota în favoarea planului de delimitare teritorială. La votul decisiv din Adunarea Generală, din 29 noiembrie, întreg blocul sovietic a votat în interesul Israelului, iar după aceea delegațiile sovietică și americană au conlucrat strâns la elaborarea planului de retragere a britanicilor. Lucrurile nu s-au oprit aici. Atunci când Israelul și-a declarat independența la 14 mai 1948 și președintele Truman i-a acordat recunoaștere de facto imediată, Stalin a mers mai departe, acordându-i recunoaștere de iure trei zile mai târziu. Cea mai semnificativă a fost poate decizia guvernului ceh, la ordinul lui Stalin, de a vinde arme noului stat. O întreagă bază aeriană a primit misiunea de a asigura un pod aerian pentru livrarea de armament pentru Tel Aviv.”[22] Sigur, „factorul timp a fost absolut crucial pentru nașterea și supravieţuirea statului Israel. Stalin a ordonat asasinarea actorului rus de origine evreiască Solomon Mikhoels, în ianuarie 1948, moment care pare să marcheze începutul unei faze intens antisemite a politicii lui.  Trecerea la antisionism în politica externă nu a întârziat mult, dar s-a produs în mod decisiv în toamna lui 1948. La acea dată însă, existenţa Israelului era asigurată. Politica americană se modifica și ea, pe măsură ce presiunile crescânde ale Războiului Rece îi dizolvau idealismul postbelic, obligându-l pe Truman să asculte mai atent sfaturile Pentagonului și ale Departamentului de Stat. Dacă evacuarea britanicilor s-ar fi amânat cu încă un an, Statele Unite ar fi fost mai puţin nerăbdătoare să asiste la crearea Israelului, iar Rusia i-ar fi fost cu siguranţă ostilă. Astfel, efectul campaniei de teroare asupra politicii britanice a fost poate decisiv pentru întregul proces.  Israelul s-a chinuit să se nască printr-o fereastră a istoriei, care s-a deschis pentru câteva luni, între 1947 și 1948. Și în cazul acesta a fost vorba de noroc - sau de providență.”[23] Mai degrabă hazardul, adică umbra Domnului peste toate celea, în tălmăcirea splendidă a arabilor...

          Zău dacă deslușesc motivul care l-a determinat pe pravoslavnic să-i zgândăre  pe evrei ! O fi de vină intenția lor de a-i ajuta pe  ucraineni cu niscaiva drone ucigașe? Posibil. Ori trecutul deloc îndepărtat, cum mi se pare că ne-ar lămuri Andreï Makine prin personajele sale? N-aș ignora varianta cu pricina, fragmentele de mai jos ținând loc de argumente  suplimentare: „Osmonde putea fi destabilizant. «Husarii dumitale, spunea el, pornesc asaltul împotriva evreilor şi nu găsesc pe nimeni. Pentru că  „evreii” sunt o chestie care nu există. Evrei, da, foarte diverşi și foarte divizați, ca în povestea aceea în care, după un naufragiu, un om supravieţuieşte pe o insulă pustie. Acesta e găsit și se descoperă că a construit două sinagogi! Uimire generală! Iar răspunsul e antologic: „În aceasta mă rog. În cealaltă, nici nu pun piciorul !” Ce-ţi scapă, Lynden, e locul pe care-l ocupă în viață jocul. Camaradul vostru Valikoff explică faptul că Rusia țaristă a fost distrusă de un Lucifer, pe numele lui Israel Gelfand. Or, acest Gelfand, zis şi Parvus, era tocmai un aventurier jucător. Agent literar al lui Gorki în Europa, i-a furat câştigurile pentru piesa de teatru. Ca să finanţeze detronarea? Nicidecum, doar ca să bată restaurantele împreună cu amantele sale... Există, nu-i așa, moduri mai bune de a pune la cale un complot iudeo-masonic... Adevăraţii luciferieni erau acești doi cretini de împărați, Wilhelm și Nicolae, care-și ziceau unul altuia „dragă vere” și care, iscând măcelul mondial, au pregătit triumful lui Lenin şi al lui Hitler».

            Un alt extras căruia i-am păstrat o copie: «Ştii, Lynden, eu sunt un filosemit... estetic. Poporul ăsta produce uneori chipuri care par să nu aparțină speciei noastre. O frumuseţe supraumană care-l face caraghios pe Darwin, cu maimuţele lui, și care mă determină să cred că, dacă există un Demiurg, acesta e un mare pictor...»

            Exaltarea nu-l împiedica să înşface o carte de pe raft şi să citeze: «Sluţenia fețelor iluminate de far îl izbi pe Iosif. Repulsia lui faţă de această adunătură de nasuri mari şi coroiate, de buze groase, de ochi apoşi era deosebit de puternică. I se părea că e înconjurat de reptile antediluviene. Ura trăsăturile specifice acestei rase prea coapte pe care o recunoștea în el însuşi».

            Osmonde exclama: «E personajul evreu al unui autor evreu care vorbeşte despre evrei! Arthur Koestler... Închipuiţi-vă că Balzac i-ar descrie astfel pe francezi, sau Tolstoi pe ruşi. Inimaginabil! Adevărul e că sunt un popor extrem! Frumusețea divină şi hidoșenia reptiliană, laolaltă în colcăiala ghetourilor... Idealismul radical şi rudimentele celui mai grosolan materialism. Deschiderea planetară şi solidaritățile tribale mărunte. Dar mai ales „geniul cu care anumiţi evrei ating fruntariile Primei şi celei de-a Doua naşteri”, cum spunea Godbarsky...».“[24]

           Dincolo de alte comentarii, „evreii au crezut cu atâta pasiune și în mod unanim că sunt un popor special, pentru o perioadă atât de lungă, încât au devenit un asemenea popor. Și au avut cu adevărat un rol pentru că și l-au scris singuri. Poate că aici se află cheia poveștii lor.”[25] Și da, ei „se vor îmbărbăta din îndemnul, de trei ori repetat, în nobilul capitol întâi al Cărții lui Iosua: «Fii tare și curajos, să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge».“[26] De aceea nu-i adevărat că așa, „cum se întâmplă de fiecare dată, la cea mai măruntă înfrângere, iudeii își pierd voința de luptă.”[27] Ceva mai nepotrivit nici c-am citit, altminteri n-ar fi ceea ce sunt azi!