Rolul actorului, statutul său în societatea românească, a devenit unul derizoriu. Idolii de odinioară ai milioane de oameni sunt prăbuşiţi încet-încet de un sistem în care valorile sunt aduse la limita subzistenţei. Imaginea lor va pluti în viitorul apropiat ca imaginea unor fantome, actorul nemaiavând nu ce să pună pe scenă, ci ce să pună pe masă. Paradoxul este – sau mai degrabă drama – că acest lucru se întâmplă când în fruntea Ministerului Culturii se află un actor, şi nu unul oarecare, Ion Caramitru. Domnia sa, în loc să încerce să se bată pentru cultură, pentru teatru, se joacă, aidoma unui actor prost, de-a demisia şi, trebuie să recunoaştem, îi iese destul de bine. Ca dovadă, teatrele mari din România anunţă că au ajuns în situaţia de a trage pentru o lungă perioadă cortina. Mă întorc la actori, pentru că sfuerinţa se strânge în sufletu lor, suferinţa celui care mâine-poimâine nu mai are unde să joace, pentru cine să joace. Îmi amintesc, dacă nu mă înşel, că acum câţiva ani actorii au ieşit în stradă pentru a-şi cere drepturile. Şi parcă atunci situaţia nu era aşa de gravă cum este astăzi. Actorul român a ajuns la răscruce: ori îşi va transforma existenţa în rolul vieţii, schimbând suferinţa în împlinire, ori se va resemna şi va juca roluri de doi bani pe trotuarul zilei pentru boierii ajunşi trecători în loja statului. La roluri mari, actori!
MARIUS TUCĂ
