În prefața tratatului de Drept procesual civil, autorii Gabriel Boroi și Mirela Stancu îl citează pe profesorul Eugen Herovanu, care, în 1914, într-o lucrare similară, mărturisea că „formele sunt o necesitate permanentă a vieții sociale, iar reglementarea lor constituie o parta esențială a oricărei legislații. Ele sunt școala ordinei și a disciplinei, zice Ihering. O bună procedură, într-o țară, e un element de forță și de vitalitate, zice Tissier. Și oricine poate recunoaște, că acolo unde justiția civilă funcționează bine, e întotdeauna mai puțină represiune penală”.
Ce cuvinte potrivite pentru turpitudinea vremurilor de acum, când represiunea penală este mai viguroasă ca niciodată ! Și când justiția civilă aproape că nu mai există, evacuată din spațiul public și instituțional prin ordin de zi pe unitate... Ce mai, o justiție a răzbunării, vorba cuiva din interiorul sistemului, desigur...
*
În decembrie 1989, revoluționarii de atunci s-au ferit să-și mânjească mâinile cu sângele Ceaușeștilor. Însă cum crima trebuia înfăptuită de cineva, au tocmit ucigași. Dar nu orice ucigași, ci unii îmbrăcați în uniforme și cu semnul sacrosanct al justiției în loc de epoleți. Crimei i s-a spus în zilele acelea proces penal, dar nu a fost, păcatele noastre ! Iar cel care a apăsat pe trăgaci trecea drept judecător, sărmanul ! După ceva timp, magistratul militar s-a sinucis, și-a dat seama că fusese manipulat ordinar. Devenise victima propriei sale odioșenii. Din nefericire, pilda lui este ignorată azi. Ehe, și ce bine le-ar prinde zecilor de judecători care și-au uitat rolul, transformându-se în asasini ai dreptății judiciare.
*
Onorabilul din pretoriu s-a dezlănțuit, urlă, jignește, amenință, cu o cruzime care îngheață sala. Avocații sunt ținta insultelor lui, ba că sunt proști, ba că sunt insuficient de umili, ba că nu corespund anumitor criterii estetice stabilite de Codul de frumusețe.... Nimic nu-i convine judecătorului și, de aceea, pare posedat de un demon ce nu-l slăbește deloc. Parcă are în mână un șuriu cu care eviscerează sala de judecată, bucată cu bucată. Căci, în definitiv, sala de judecată este o ființă vie, cu oameni disperați și suferinzi, prezumați, până una-alta, nevinovați. Doamne, cu câtă voluptate taie măcelarul în robă hălcile de carne, și cum râde sardonic, și cum îi mai sticlesc ochii, e în culmea orgasmului profesional ! Opriți masacrul, domnule Președinte ! Însă nimeni nu-l împiedică, măcar să-l atenționeze, am uitat să vă spun că sala de judecată nu e numai vie, ci și lașă. Asemenea României întregi... D-aia ne și eviscerează toți după cum le e pofta.
*
„Să fiți în sală la ora 8.30 !”, ne-a poruncit judecătorul la ultimul termen. Așa am și făcut, că nu era să nesocotim ucazul. Degeaba. Pe la 10 s-a ivit și unsul lui Dumnezeu în ale justiției pământene. Mă întrebați dacă s-a scuzat ? Haida-de, s-avem rezon, cum să te cobori într-atât, bașca și în fața unor pârliți de avocați și justițiabili cu grupa sanguină penală ? Știu, ne aflăm la Porțile Orientului, unde nimeni nu prețuiește timpul. Și regulile, desigur.
*
Pe la începuturile profesiei, tânăr procuror fiind, mă hazardam în a crede că „aiasta nu se poate” într-un dosar sau altul. „E împotriva hrisoavelor penale !” mă revoltam cu și fără motiv. „Tinere, hârtia suportă orice, îndeosebi mâzgălitura magistratului !” m-a liniștit odată, definitiv, un coleg înaintat în vârstă. Omul văzuse destule, nu spunea prostii. Și câte suportă hârtia, aveam să constat pe urmă, nici nu vă imaginați ! Unii îmi reproșează blazarea, dar se înșală, eu doar am pipăit o droaie de documente judiciare samavolnicite. De-aș fi resemnat, n-aș striga în gura mare, ca hârtia aia îndurerată de multele mișelii îndurate.
*
„Hotărârea este definitivă, irevocabilă și executorie !” declamă emfatic un coleg. Și iluzorie, îndeosebi iluzorie ! îi șoptesc din prima bancă. Cine a obținut o hârtie din asta, după ani lungi de judecată, pricepe tâlcul zicerii mele.
*
„Mă grăbeam să corectez o încheiere, iar colegul meu de birou se agita prin încăpere. Se plimba de colo-colo cu niște foi în mână, pe care le tot frământa între degete. «Ce faci ? l-am întrebat, o să le mototolești dacă le mai freci mult». «Asta și doresc, mi-a răspuns, sunt concluziile unui inculpat și, fiindcă nu le citesc, vreau să pară că le-am răsfoit». Tipul a început să râdă, era încântat de șiretlicul găsit”.
Istorioara aceasta este adevărată, mi-a relatat-o o colegă, până mai ieri judecător...
*
- Cât să cer ca onorariu pentru dosarul ăsta ? îl întrebă A. pe fostul său coleg de instanță, ambii acum avocați.
- Cât cereai și ca judecător ! îi răspunse B., mai vechi cu câteva luni „la bară”.
- Parcă tu nu luai..., se înfoie primul.
- Luam, mă, și eu, dar împărțeam cu colegii, pe când tu..., i-o reteză celălalt.
Dialogul acesta s-a întâmplat aievea, nu este rodul fanteziei mele.
