Justiția rațiunilor superioare de stat

În 1938, Maria Tănase îl cunoștea pe Maurice Nègre la restaurantul Neptun din Piața Buzești și cei doi vor începe o poveste de dragoste furtunoasă. Dar nu despre idila lor vreau să scriu, a făcut-o cu migală și talent Stejărel Olaru[1], ci despre afacerea judiciară a francezului, condamnat la București pentru  spionaj în favoarea unei puteri străine. După câteva luni de recluziune, deținutul a fost pus în libertate și trimis acasă, jocurile de culise dezvăluite prin documentele  oficiale ale  vremii fiind o mărturie a  stării justiției noastre de atunci și de-a pururi. Căci, „în realitate, eliberarea lui Nègre s-a realizat datorită eforturilor constante ale lui Jacques Truelle, ministrul plenipotențiar al Franței la București, care a știut cum să implice în acest joc diplomatic guvernul de la Vichy. Astfel, pe toată perioada detenției  lui  Nègre, Franța a reacționat constant, calculat și cu răbdare, făcând presiuni asupra guvernului român pentru a obține eliberarea fostului corespondent al Agenției Havas.”[2]

Ei bine, într-o discuție „cu ministrul de externe român, Truelle i-a prezentat și o cerere personală privind pe supusul francez Nègre, care este în stare de judecată și arest, în nota MAE neconsemnându-se în ce a constat această cerere personală. Apoi, în timpul unei întâlniri care a avut loc pe 16 octombrie 1941, după ce i-a mulțumit lui Antonescu (Mihai, n.m.) pentru că «România este credincioasă  sentimentelor sale vechi și nu uită Franța nici în durere», i-a solicitat «să se dea toată atenția recursului unui supus francez (Nègre) care ar fi fost trimis în judecată pentru o gravă acuzație nedreaptă».”[3] La scurt timp, „pe 13 noiembrie, Mihai Antonescu a consemnat că «ministrul Franței a venit să vorbească despre afacerea Nègre, solicitându-mi sprijinul ca Nègre să fie expulzat sau supus unui regim penitenciar mai bun. I-am mărturisit regretul de a nu putea să-l expulzez; cel mult voi face intervenția pentru un regim penitenciar mai blând».”[4] Nemulțumit de  stadiul negocierilor,  la 23 decembrie 1941, Constantin Hiott (trimis extraordinar și  ministru plenipotențiar  al României la Vichy) și-a instruit consilierul de presă să ceară informații  suplimentare de la un demnitar  din „Hexagon”. Ultimul, „lăsând echivocul la o parte”[5], i-a zis pe șleau oficialului român „care era de fapt chestiunea care cerea o urgentă rezolvare: «Cazul ziaristului francez Nègre, condamnat la muncă silnică în România, interesează de aproape și destul de serios cercurile oficiale franceze. O lichidare a acestui caz într-un fel care să îngăduie îndepărtarea din România a ziaristului spre a-l cruța de executarea pedepsei ar aduce o contribuție decisivă pentru revenirea la regimul de până luna trecută, sub care atâtea zeci de articole favorabile  României au putut apare în presa franceză».”[6] Mai mult, „secretarul general al Ministerului  Afacerilor Externe francez i-a transmis Iui Hiott că l-a instruit pe Jacques Truelle să facă demersuri la București pentru rezolvarea cazului Maurice Nègre și este «mirat să nu fi primit încă răspuns în această chestiune, care este în detrimentul bunului mers al relațiunilor româno-franceze. Pe telegrama trimisă de Constantin Hiott la București, Mihai Antonescu a scris o lungă și lămuritoare rezoluție, care urma să fie urgent comunicată la Vichy: «Dați asigurări că voi găsi o soluție în cazul Nègre. Dar trebuie să găsesc momentul și forma. Nu este ușor să eliberezi pe cineva condamnat pentru spionaj în timp de război. Am evitat o nouă inculpare într-o nouă afacere și voi face toate sforțările să-l eliberez, dar trebuie puțină înțelegere».”[7] Fără să stea  pe gânduri,  „Mihai Antonescu a răspuns imediat telegramei lui Hiott, indicând să transmită la rândul său următoarele: «Rog a mulțumi D-lui Darlan pentru înțelegerea arătată. Îl asigur că voi rezolva cazul Nègre».”[8]

La  finalul epopeii, destui s-au întrebat care au fost consecinţele eliberării lui Maurice Nègre. Hârțoagele desecretizate ale epocii ne luminează: „Mareşalul Pètain «s-a arătat foarte mişcat» şi a transmis mulţumirile sale mareşalului Ion Antonescu. Pierre Laval[9], abia numit prim-ministru al Franţei, i-a spus lui Hiott «că este foarte sensibil la acest act de amiciţie», completând că «presa franceză va deveni din nou o tribună larg deschisă ţării noastre». Ministerul  Informaţiunilor şi Propagandei francez a intervenit pentru a ridica «consemnul relativ la România dat presei», iar «de aci înainte nu mai va permite publicarea oricărui articol despre România, dar va da ordin ca ziarele, din proprie iniţiativă, să scrie asemenea articole». Radiodifuziunea franceză nu s-a lăsat mai prejos şi a avut ideea unei emisiuni intitulate «Ora română», iar 10 mai, Ziua naţională a României ce tocmai se apropia, a fost acoperită elogios de întreaga presă franceză, care brusc a remarcat cordialitatea care există între cele două ţări prietene».”[10]

Așadar, un cetățean al unei mari puteri europene de rangul al doilea, aflat cu  oareșce misiune la noi, este întemnițat și de aici încolo legea  devine obiect de negoț. Solii celor două guverne se așază la  masă și caută soluția de compromis. Fiecare invocă rațiunile superioare de stat, străduindu-se, totodată, să obțină avantaje cât mai importante. Franțujii îl  vor liber pe Nègre al lor, rumânii - o atitudine mai prietenoasă a cabinetului refugiat la Vichy și o imagine favorabilă în presa de la Paris. Trocul se realizează, ce dacă guvernanții români intervin brutal în treburile justiției  și-l absolvă de o nouă inculpare pe „spion”. Tratamentul penitenciar al înaltului musafir în zeghe este ales pe sprânceana  statutului acestuia și finalul mulțumește pe toată lumea. Și  când te gândești că un idealist, culmea, francez!, era în stare să scrie cândva că „Justiția este  anonimatul lui Dumnezeu”[11]...

Citind întâmplarea, veche de aproape un secol,  mi-am amintit  de cazul lui Teo Peter și de acel american extras noaptea, ca hoții, din România, ca nu cumva  judecătorii valahi  să-l azvârle  la beci pentru ucidere din culpă. Măcăr de-ar fi singurul caz de acest fel în cele trei decenii postcomuniste, dar sunt atâtea  altele, în care destui străini au fost tratați altcumva decât compatrioții mei. Bunăoară, clasarea cauzei față de foștii  parteneri de business ai lui Dinu Patriciu (yankei, desigur !), onorabili beneficiari ai dreptului la fericire constituțională, nu ca oropsiții lu' Pește prăjit de la gurile Dunării! Ehe, tare mult mi-aș dori să pun  mâna într-o zi pe hârtiile schimbate între oficialii  țărilor negustoare de afaceri judiciare. Ne-am dumiri definitiv că rațiunile superioare de stat primează în orice justiție, de aici și de aiurea...

P.S. Până atunci, parcă ghicindu-mi curiozitatea, Traian Băsescu declară mahmur, tocmai de la ipocrita tribună europarlamentară că „niciodată Bruxelles-ul nu era mulţumit, nici de numărul de condamnări şi nici de anii de închisoare. Olandezul Frans Timmermans şi procurorul-șef Kovesi, deveniţi legende europene anticorupţie, presau sistemul să furnizeze dosare şi arestări. Cei doi livrau zilnic dosare, multe dintre ele contrafăcute, la fabricile de înscenări de la Ploieşti, Braşov, Oradea, Constanţa, Bucureşti. (...) Fără acces la Schengen, fără credibilitate, dar cu două grupări în Parlamentul European a căror singură preocupare era să-şi denigreze ţara, România se scufunda în mocirla unei ţări fără relevanţă în interiorul UE, chiar dacă era a şaptea ţară ca mărime din 28”. Amnezia detestabilului individ nu mă mai miră de mult, însă o întrebare nesuferită mă perpelește: de ce nu a dat  în vileag perfidul mecanism când ocupa funcția de președinte al celei de-a „șaptea țară ca mărime” din Europa ? Că tot făcea temenele pe la ăia, bașca fluturarea   rușinosului pact semnat dimpreună cu Victor Ponta, într-o pâră instituțională de-o grețoasă lipsă de caracter. Acum poate să țipe cât o vrea, ticăloșia sa rămâne nereparată vreodată și de aceea chipul de azi al României îi seamănă leit !