În anul 1939, la Berlin, apărea cartea Familia Rothschild, sub semnătura lui Walter Brewitz. Tot cam atunci, monografia avea să fie publicată și la editura Scrisul Românesc de la noi, într-o limbă de care, adesea, mi se face tare dor. De pildă, întrebuințarea cuvântului falș, iar nu fals, ca acum. Și când te gândești că ne-am amuzat cogeamitea pe seama Elenei Ceaușescu la procesul acela odios. Ce nătângi eram, habar n-aveam că odinioară, și nu demult, astfel se vorbea ! Ori expresia în Anglia se ventilează ideea, nu că sună într-un fel aparte ? Limba aia mirosea a cozonac și a migdale coapte, nu ca azi…
Cartea de care vă povestesc, dincolo de nota ușor antisemită, specifică Germaniei național-socialiste, dezvăluie misterele unei familii celebre de bogătași. Devenirea ei, de fapt, într-o vreme în care „nu era socotit fapt compromițător dacă un funcționar se lăsa plătit pentru serviciile făcute unor persoane particulare”. De serviciile unor astfel de funcționari a beneficiat din plin, la începutul anilor 1800, întemeietorul dinastiei Rothschild. ”Și dacă Buderus – ne spune autorul – fără să pricinuiască vreo pagubă stăpânului său, căuta să mai câștige ceva pe delături, asta nu era defel necinstit pentru concepțiile de atunci”. Între timp, ajutorul cu pricina se cheamă luare de mită, deoarece moravurile sunt altele, penalul a zăvorât toate relațiile sociale.
Mai aflăm că negustorul plecat din Ulița Evreiască a Frankfurt-ului ținea o contabilitate dublă, adică „afacerile cele mai bune și veniturile le trecea numai în registrele sale secrete, în cari nimeni - și firește nici autoritățile fiscale – nu izbuteau să-și vâre nasul”. Vasăzică, ditamai evaziunea fiscală, căci nu i se năzărise nimănui să introducă această infracțiune în strategia națională de apărare a Westfaliei, bunăoară. „Dar casa Rothschild (…) folosea mituirea ca unul din principalele sale mijloace”, așa că scăpă din împresurarea judiciară la care o supusese ocupantul francez. Și mai profitară Rothschilzii de contrabanda cu mărfuri din și către Anglia, încălcând blocada impusă de Napoleon Bonaparte. Tabloul este grăitor pentru capitalism, unde îmbogățirea presupune obligatoriu cele trei ingrediente: evaziune fiscală, coruperea lefegiilor statului și contrabanda. Altminteri, te paște falimentul sau veșnica dugheană din colțul străzii.
Știți ce mă irită la culme ? ipocrizia Occidentului. Fiindcă, după două secole de acumulare materială prin sârguincioasă evaziune și corupție, apusenii ne dau lecții de corectitudine civică și politică. Te cred și eu că le convine să înăsprească legislația fiscală și să ceară sclavilor din colonii să fie neîndurători cu corupții, de vreme ce ei s-au onorabilizat, i-a spălat timpul. Iar noi, în nesăbuința noastră, ne-am pus în cap să strângem averi uriașe în numai două decenii cu mijloacele vesticilor din urmă cu două sute de ani. Cu ei, timpul a fost răbdător, nu și cu noii aspiranți la binecuvântarea capitalului globalizat, monitorizați și filați mai dihai ca niște criminali sângeroși.
Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu rothschilzii și rokefellerii dacă ar fi trăit astăzi pe meleagurile mioritice. Sigur erau umflați cu mascații și plimbați prin fața camerelor de filmat, pentru ca apoi să fie băgați în rapoartele către Washington și Bruxelles, întru ridicarea ratingului de țară… Puțină onestitate, doamnelor și domnilor scoborâtori din evazioniștii și contrabandiștii veacurilor dindărăt ! Cercetați-vă trecutul apropiat înainte să ne tratați ca pe gunoaiele Uniunii voastre de interese zornăitoare ! Acolo, în cuferele cu amintiri îngropate, vom citi că „Acte falșe, travestiri, nume de împrumut, ascunzători tăinuite, mituiri de funcționari – toate trucurile și vicleniile spionilor – erau folosite de ei de mult timp. Nu prin rugăciuni au devenit ei mari oameni de afaceri în vremuri de războiu”. Mai ușor, dară, cu corectitudinea politică, sună al dracu´ de falș !