Eram copil și numele campioanei olimpice, mondiale și europene însemna înălțimea de neatins, recorduri și iar recorduri. Ioli a devenit legendă încă din timpul vieții, foarte devreme. Parcă nimeni nu a strâns atâta admirație și prețuire ca ea. Am privit-o întotdeauna ca pe un fenomen, silueta sa longilină și subțire părea nepământeană.
În 1965, Horia Cristea îi lua un interviu care începea cam așa: „...Ioli zâmbește și-mi arată un fragment dintr-o ștachetă. Cuprinde inscripții în litere slavone și în cifre arabe: Sofia, 16 iulie 1961. Restul ștachetei a fost împărțit între ei de sutele celor care au văzut cu ochii lor cum apare pe lume un record al lumii. Zâmbeșe din nou și-mi spune:
- Au trecut aproape patru ani de la ultimul meu record mondial. În acest răstimp am avut uneori motive să mă gândesc că această bucată de ștachetă va fi mâncată de carii (...)”.
În vremea aia, a recordului mondial, împlinisem... trei luni, habar n-aveam de izbânda compatrioatei mele. Ani de-a rândul, cu zecile, recordul româncei blonde a rezistat, ca un zid de netrecut. Și ce ne mai făleam, nimeni nu era mai sus ca noi atunci! În același interviu, inegalabila noastră emerită mărturisea că „Progresele în atletism sunt mult mai lesnicioase sportivului care are doar trei adversari: secunda, centimetrul, partenerul. Cel mai redutabil adversar suplimentar este... monotonia”. De unde să știe ea că secunda o va doborî în cele din urmă ? Nimeni nu a câștigat întrecerea cu timpul... Centimetrul, partenerul și monotonia sunt ușor de învins, nu și ceasornicul... Așa că, într-o zi ploioasă și bicisnică, femeia cu aripi a plecat, lăsându-ne bucățica aceea de ștachetă necariată de vremelnicie. „Liniște, sare Iolanda Balaș !” răzbătea vocea crainicului de pe stadioane ori de câte ori timișoreanca se pregătea să mai stabilească un record. Și, ca la comandă, miile de spectatori încremeneau, să nu care cumva să-și tulbure idolul bălai.
„Liniște, s-a stins Iolanda Balaș !”
