Ioan Peia este poet și nu orice fel de poet. Poezia lui are profunzime și humor, scânteie și cenușă, înălțare și prăbușire, erudiție și vulgaritate. Chiar așa, unde o fi stat ascuns până acum Ioan Peia, poetul ?
Noaptea minerală1 te poartă în cele mai tainice unghere ale unei zbateri de sine inutile. Fiindcă „mai mult decât o furnică urmând cu încăpățânare/ traiectul nimicitor al drumului caravanelor/ nu pot să fac”. Cum să facă, de vreme ce „dumnezeul meu poartă o mască de gaze/ asfixiindu-se-n dogmă/ dumnezeul meu are un desen futurist pe buric/ ca o cocotă de cartier/ dumnezeul meu umblă cu picioarele goale-n paradis/ făcând jogging pe o lamă de brici/ el e un perfecționist/ eu-un anafor indescriptibil în șuvoiul cosmic” ? Așa că „ajuns în punctul zero/mă lepăd de mine și fug cu pielea și oasele/la iarmaroc” (zero). Existență, numele tău e blazarea !
Și, în drum spre iarmaroc, Ioan Peia observă cu amărăciune, în stilu-i inconfundabil, că „miliarde de suflete/ miliarde de tragedii/ aceasta mereu și mereu și mereu și mereu/ în timp ce/ dumnezeu stă liniștit în cer/ sparge semințe/ și aruncă peste lume/ cojile” (religia magna). El scrie și despre „oamenii fără curcubeu” (iată de ce), și despre „un împărat de cârpă” (quid prodest), ori despre „un soare cu bandaj elastic” care „picotește în mâneca unei haine rupte” (spleen de februar), sau despre singurătate „pe toți dracii, oamenii ăștia sunt atât de/ singuri încât ar trebui adunați la un loc și/ spânzurați de nervurile inimilor noastre” (sentință).
Uneori, poetul e răpus de nostalgie: „mă uit la beatles, tineri/ mă uit la ei, tineri, îi văd, îi ascult/ îi simt under skin, in my heart, în tot ce înseamnă tinerețea mea, tinerețea lor/ ce vulcan de tinerețe stârnit-au în jur/ mă uit la ei și mă pierd în vârtejul dement al timpului/ când s-a întâmplat asta/ când s-a întâmplat ?/ hey jude/ don´ t carry the world upon your shoulders !” (hey jude !) Roși de alean și atât „de flămânzi/ ne hrănim cu sângele cobrei jucăușe”, într-un ritual al morții amânate. Noroc că „seara s-a lăsat din nou/ și conștiința își face patul/bănuind că mâine va mesteca aceeași/repetabilă banalitate” (repetabila banalitate).
Din când în când admirăm, dimpreună cu autorul, natura vie: „două cupole de biserici/par sânii tăi/ sub bluza zveltă/ cu zimți de-aramă/ poleite de o mișelnică unealtă”. Însă „ceea ce contează pînă la urmă, se pare,/ e focul din soare/ și/ carnea frumos vorbitoare” (ontografica VII).
Alteori, tonul este revoltat, disperat – infracțiunea de a fi („atunci infracțiunea de a fi/ te cam pune mereu la colț pe coji de nucă/ iar epitaful tău existențial îți va încastra pe frunte/ semnul zimțat al ororii: /«crucea sfântului anonim»”), dilema veche-nouă („bine, bine/ marele public este/ un mare imbecil/ zic cu dispreț unii mintoși/ și atunci ce facem cu poésia/ noi, ăștia cu simțurile mai ascuțite/ care trăim în rezervația de lux a singurătății/ ce facem cu ea/ o punem în galantare/ la
1 Editura BRUMAR 2016
muzeul de curiozități cizelate/ ne-o atârnăm de gât ca pe-o ghirlandă festivă/ a concursurilor de miss/mr. metafora/ ne culcăm cu ea în pat și concepem plozi/ prețioși și străvezii/ cu oase fragile de fosfor/ pe care să-i exportăm, emfatic/ marelui liric dumnezeu/ în schimbul unui bilet în paradis?/ ce facem/ facem pe noi/ asta facem/ viața nu-i poezie/ așa cum/ îngerii nu-s comestibili”), în așteptarea unei duminici, datul în bobi („ei !... toate trec, îți spui/ și privești viitorul în față/ drept în față / cu mult curaj și la fel de mult pozitivism/ din ăla, de import, american/ timp în care vine basculanta de 16 tone/ plină ochi cu piatră spartă/ vine spre tine/ călărită de un șofer beat/ și în timp ce ai viziunea aia entuziastă/ de tip futurologic/ mai apuci să gândești:/ «mamă, oare cum voi arăta cu biologia mea precară / împrăștiată peste tot?!»”), viața pe șest, epitaful marii revelații („viața este un mare rahat/ travestit într-un impozant tort de ciocolată”), abur („abur chiar, viața mea/azi-moloz, iar mîine - ba !”), album...
Citesc cu nesaț fiecare cuvânt, fiecare vers... „lecții/ frecții/ erecții” (alea iacta est), vorba poetului. Brusc, mă trezesc din reveria lungă și aflu ce este creierul: un „fulger globular/ traversat de nervuri parasimpatice/ este gâdele meu noptatic/ și cerberul meu diurn” (creierul).
Întors în realitatea imediată, Ioan Peia constată cât de „mizer și grobian a fost comunismul”, dar la fel de mizer „e capitalismul/ ascunzându-se după draperia frumos ornată a/ banditismului istoric/ ei da, dar el este producătorul fericirii globaliste/ și e mult mai elegant, desigur –/ te asfixiază înceeet, înceeet, muritorule de rând/ dându-ți cu lingurița otrava exuberantă a iluziei prosperității/ în timp ce te înhamă la veșnic trucata speranță/ ca pe o mârțoagă răpciugoasă/ îți proiectează cornul mincinos al abundenței, dincolo de vitrină/ și chiar te invită înlăuntru să-ți arate elegantele fractaluri/ ucigașe, ambalate în sclipiciul ademenitor/ și, toate astea, în cornul mincinos al liturghiilor divine/ căci fix divinitatea, zice-se, i-ar fi uns drept stăpânitori ai lumii,/ divinitate care i-ar fi pedepsit pe comuniști pentru/ vina de a-l fi persecutat pe dumnezeul cel/ a-toate-diriguitor/ moarte comunismului ateu, deci !/ trăiască, în schimb, capitalismul - un ideal tip de euthanasiere/ creștinească !” (cronosociopatie).
Noaptea minerală îmi pare volumul cel mai reușit, cu o rotunjime în stare de clătinări estetice, un torent de inspirație și har. Culegerea de poeme biodegradabile1 are o cumințenie deloc plictisitoare, dimpotrivă. Trăiesc revelații aromitoare („un miel sfârtecat, cu vintrele deschise/ și ochii ațintiți spre paradis !/ acesta este simbolul carității creștine, al evlaviei dusă până-n vârful jungherelor nevinovat/(...) da, un anume sacrificat în afara dogmei este/ o sursă banală de hrană/ un miel sau un porc spintecat în lumina candelei/ celebrează o revelație macră”.) Trăiesc voluptăți lirice în timp ce „vine bâzdâgania, iubito/ și ne ia pe amândoi/ vine bâzdâgania și/ ne ia în cârcă/ întocmai ca pe niște legături de surcele/ și ne duce în pajiști fluorescente/ unde oamenii nu au sex/ dar și-o trag din suflet” (păi da). Iar la capătul visării, mă pomenesc cu o predicțiune care nici
1 Editura BRUMAR 2016
măcar nu-mi trecuse prin minte: „după apocalipsă/ dumnezeu va veni în haine de clovn/ pregătit din nou pentru jongleria cu/ aminoacizii -/ joaca de-a lumile”.
Ultimul volum – zgavantzu & alte băsniri1 – îmi aduce aminte de lumea lui Marin Sorescu. Stilul e debordant, poetul devine un meșteșugar neîntrecut în conturarea unor personaje și situații de neuitat (Mița, Lică antieriană, Omul-zgură-de-fum, Titole, Muta, Cioacă, Celly și Baltazar, Măruș, Ică, Cetrică, Fane Oltaru, Popa Moacă, Toader, Moș Zavera, Girian, Tița, Corcodel și Bîscoveanu, adică mahalaua tragicomică a sudului valah). Dialogul dintre Stan și Marin, în sentimente, seduce prin vervă și originalitate: „- ia mai dăle dracu dă sentimente bă stane - / pufnește marin împrăștiindu-și mustața/ în gulerul abundent al țapului de bere/ (cam secetă Ia portofel pe vremurile-astea!)/ - mai dăle dreac/ că te uiți Ia o muiere ca Ia/ coaili lu dumnezeu/ și-nmărmurești în potecă/ așa ca stana aia dă piatră dă pă măgură/ pusă dracu știe dă cine acolo/ șî staaaai șî tot staaai cu ochii beliți Ia vedenie/ șî sufletu Iăpădat în bagdadii/ ca o beșică dă săpun/ anșea/ șî te bagi slugă Ia poalili ei dă muierea păcatului/ șî faci pă dracun patru și chiar mai multe/ ca să-ți umpli mâinili dă ea/ așa cum ai strângen brațe un maldăr dă trifoiaș/ dă baltă/ arome șî arome șî arome șî sălbăticie proaspătă/ bă stane dacă mănțelegi/ șî alergi ca apucatu încolo șâncoace/ săi faci plăcerili șî săi cumperi rochiță dă cununie/ amorezat ca un ardei kapia dăla tratat cu azotat/ bleg și rătutit că daiai șî zice capia/ șî ea a dracu după ce te suge dă bărbăție/ fuge în patu altuia - un boiernaș cu fireturi la limbă/ dacă mănțelegi/ anșea/ șî tu rămâi prostit te uiți în strachină can groapă/ dă parcă aștepți săț pice toată țărnan cap/ odată cu mormăiala popii/ daia zic/ dăle drac dă sentimente bă stane”.
Ca și cel dintre Stan și al lu´ Bazu: „se adunau Ia poartă/ așa mai către seară/ când se mai potoleau jivinele prin curte / și gurile muierilor/ se întâlneau pe stănoaga de sub ulmi/ și mai depănau din câte cele/ în una din serile astea/ al lu bazu era trist, tare trist/ avea o figură tragică/ scoasă parcă din piesele lui șecspir/ nu se auzise de șecspir/ pe stănoagele alea/ da avea el figura asta atunci/ și văzându-l așa metafizic/ îI întreabă stan p-al lu bazu :/ ce ai, bă cimpoi, dă ce ești așa rătutit/ ăsta se uită adânc în pământ/ în timp ce-și răsucea țigara între dește/ se uită Iuuung la stele/ ca Ia niște mucuri de țigări încă nestinse/ se tot uită/ se tot uuuuită și uită/ și într-un târziu rostește cutremurat/ tot ca-n șecspir:/ bă, stane, bă/ sânt trist, bă/ că nu mi se mai scoală, bă” (metafizic).
Respublica Universală Zgavantzia, adicătelea țara lu´ Zgavantzu, seamănă dureros cu țara noastră, un Las Fierbinți în versuri. Zgavantzisme („Băi, dântre toate lucrurili/ pă care le cunosc/ unu singur te face marț: moartea”), zgavantzu și divinitatea, zgavantzu și erosul, zgavantzu și astrofizica, zgavantzu și sufletul, zgavantzu și poiezia, zgavantzu & istoria religiei & alte istorii, zgavantzu și femeia, zgavantzu și veșnicia, zgavantzu și alegerile, zgavantzu și fiscu´, înșir-te mărgărite din cuvinte, picturi stridente ale unei țări țipătoare, în care și „liniștea țiuie”.
1 Editura BRUMAR 2016
Seria cogito ergo...subitto ! este memorabilă. De pildă, zgavantzu crede că „infinitu e așa: „meeergi și mergi ce mergi/ șî deodată/ uiți dă unde ai plecat/ daia nici nu te mai întorci”. Finalul are ceva apoteotic: „am fost/ am văzut/ mam convins/ toate e vraiște/ cum zicea nemuritor ganbeta/ da io/ cine fui bă/ a ?”
Eu nu știu cine sunt încă, dar știu că Ioan Peia este un poet remarcabil și d-aia trebuie luat în seamă de către critici.
Ioan Peia - Istorie cu... binefăcători
Motto pa ruskii: Davai ceas, davai moşia !
Motto in amerikanskii langă: Give me all you have in your pockets !
Motto en franţuski: Donne-moi tout ce que vous avez dans vos poches !
Motto a la fritzi doici: Geef me alles wat je zakken !
Trimisu-şi-au în lume perceptorii
S-adune gologani la teşchereaţă,
C-aşa stă scris în sacrele istorii
Din patagonii pîn’ la mări de gheaţă;
Li-i sacru rolul, cosmică prestanţa,
Şi-s animaţi de zel şi competenţă,
Doar dacă-ţi taie, din cotor, chitanţa,
Obţii certificat de existenţă;
Te caută-n buric, la buci, sub piele,
Ba chiar în ADNeu, atent te scurmă,
Poate-ai ascuns, ca hoţul, din lovele
Şi n-ai plătit şi snaga cea din urmă;
Inglesi, iankey, franţujii, fritzii, ruşii
– Atît de democraţi şi-aşa stimabili –
Trimisu-şi-au prin lume trepăduşii
Să-i vâre-n zdup pe ăi de nu-s solvabili;
Crâcneşti, cumva, ai oarece obiecţii,
Ia vezi de mai citeşte prin tropare,
Ai cam lipsit la ultimele lecţii
Şi rişti o notă mică la purtare;
Fii cu bun simţ, fii democrat, popor,
Stai cuminţel la tine-n vizuină,
În caz contrar, o coadă de topor,
Frumos te-o festona la rădăcină,
Tu, condamnat al sorţii şi al pâinii,
Tu, arestat de hoţi la tine-n ţară,
Din când în când te mai devoră câinii:
Ăi de pe-aici şi ăi de prin afară;
Căci socoteală dau numai acarii,
Dreptatea-i banc de saltimbanci în robă,
Şi te pândesc cu râvnă cămătarii
Să-ţi dăruiască praful de pe tobă !
Îmi pare rău, eşti repetent la glorii,
Şi ţi-ai ales greşit tovărăşie,
Le stai în drum, îi plictiseşti... I´m sorry,
E timpul să o tunzi spre veşnicie !
Şi, uite, ca şi bonus, un adaos:
Avem noi grijă să-ţi marcăm pe cruce
Momentul când ai apărut din haos
Şi clipa cea măreaţă cînd te-oi duce !
Marian Nazat
www.mariannazat.ro
