Ce ne facem când sufletul, ca o locomotivă de muguri, o ia înaintea anotimpurilor? Când sufletul se desparte de zăpezi mai devreme decât răsare primul ghiocel? Ce ne facem când inima noastră respiră deja curcubee şi-afară încă mai dansează fulgul de nea? Încotro s-o luăm când sângele ne clocoteşte-n vene şi seva se poticneşte afară în copaci? Ce mai zburăm când privirile ne-noată-n berze şi orizontul se mai scaldă încă-n ciori? Când morile ne torc pe umeri vânt de primăvară şi peisajul se îneacă-n chiciuri, pescuind la copci? Ce se-ntâmplă când pe strada mea e deja primăvară şi trotuarele par a fi de tundră, îmbrăcate în muşchi şi licheni? Încotro să plecăm când îndrăgostiţii curg în lavă de cireş şi sunt prinşi, de fapt, ca florile de gheaţă din ferastră, într-un ierbar? Glezenele s-noadă de atâta tango, ce să ne facem însă, pământul bate într-una step? De ce când atâţia fluturi se zbat în roua lunii, tu vii şi spui că pocale pline cu sânge de lumină ne-au îngheţat în mâini? Cine să te mai bea, primăvară, ca pe-o otravă a marilor despărţiri nedorite? Cine să se mai scalde-n tine până la brâu, când lumea asta e plină ochi de trădători? Cine mai are timp să înţeleagă marile drame născute din victoria sufletului asupra anotimpurilor, marile drame născute din rotirile inverse ale iubirilor şi pământului. Câte semne de întrebare să mai trimită viaţa unui desfrâu, unei dezertări de la buna cuviinţă a lucrurilor pentru a-i putea răspunde că nu mă fac vinovat de nimic, pentru că pe strada mea e deja primăvară? Încotro s-o luăm când sângele ne clocoteşte-n vene şi seva se poticneşte afară în copaci?
