Iarna, în Tirolul de Sud

Plec cu prietenii în Italia,  la Val Gardena. Sper ca acolo să-mi întâlnesc iubita din copilărie  și nu numai: Iarna. Nu înțeleg cu ce i-am greșit că,  de niscaiva ani, m-a părăsit fără  să-mi dea un semn de viață. Unul pricăjit, măcar cât un fulg de nea ori cât un țurțure de gheață... Îmi  iau și nepotul, poate s-o îndrăgosti  și el de crăiasa care, mie, mi-a adus la picioare o lume de poveste  irepetabilă până azi. Așa că fredonez împreună cu  Tudor un refren scornit pe loc:

Cărămidă lisă,

În ninsoare prinsă!

Cărămidă coaptă,

Să  ne dăm pe pantă!

Cărămidă lungă hăt,

Să fie omăt,

Cărămidă lucitoare,

Hai la schi, cu mic și mare!

                                                  *

 

Dar până la aerogară, a trebuit să obțin procură din  partea părinților nepoțelului și fișa mea  de cazier judiciar. „Înțelegi, ca-zi-e-rul!...Ca și cum m-aș fi angajat ca gestionar la raionul de textile sau ca, scuză-mă, ministru. Deci, da, pentru ca bunicii care însoţesc un nepot într-o călătorie să nu se dovedească a fi nişte răufăcători, ei sunt obligaţi să-şi ceară cazierul. La fel cum sunt convins că au procedat şi toţi conaţionalii noştri pribegi, pe care-i găseşti în metrouri, la Tour Eiffel, pe sub poduri, prin pieţe, la Notre-Dame, prin gări, pe la Domul din Köln, la San Marco sau la Strasbourg, în spatele Parlamentului European.

Aşadar, pentru ca bunicii să nu facă vreodată trafic cu nepoţii (deşi – dacă ne luăm după bancul cu tipul care trecea graniţa în fiecare zi, cu motocicleta, având la spate un săculeţ cu nisip, pe care poliţiştii îl luau la prefirat şi puricat mai rău ca pe făina de trei nule, până când şi-au dat seama, într-un sfârşit, că băiatul făcea, de fapt, trafic cu motociclete – s-ar putea să ajungem la concluzia că nepoţii sunt cei care fac trafic cu bunici!), m-am dus la Poliţia Capitalei. Îndrumat de site-ul respectiv (cu date, locaţie, orar etc.). Unde însă, surpriză! era o renovare sălbatică. S-a mutat. Unde? Mai jos. Pe Eforie. Am intrat prin uşa deasupra căreia spânzura un steag fleşcăit. Ne-a întâmpinat o creatură sergentiformă, din a cărui dicţie prunatică am înţeles cu greu că s’megem în’poi, pe stra’a Beld’man, că sigur aflăm noi ceva. Acolo, un domn ieşit la o ţigară ne-a spus – scărpinându-şi fără ruşine bogăţiile (NOTĂ: Dragă Carmen[1], ia-le ceva, nişte DDT, contra lăţeilor!) – e simplu. Să mergem la Secţia 1 şi se face. Ceea ce într-o oră am şi rezolvat…”[2]. Ehe, ce vremuri, ce  condei  avea Florin Toma, a cărui rubrică în Evenimentul zilei  nu-mi scăpa niciodată necitită și recitită!...

Din fericire, lucrurile au intrat în normal, adică polițiștii și-au schimbat atitudinea, însă cazierul a rămas… Slavă Domnului că îl am curat, altminteri ioc vacanțe cu  nepoții  mei minori!

Apropo, nu se încumetă niciun oficial cu competențe în domeniu să elimine respectiva condiție din vraful celor obligatorii la ieșirea din patrie ? Zău că nu-i dibuiesc rostul, de vreme ce cunosc (ca și  voi) bunici exemplari în ciuda cazierului pătat.  Dar și îndestui nedemni de a purta acest titlu de noblețe, chiar dacă n-au cunoscut vreodată rigorile legii penale.

 

                                                  *

 

 Ori de câte ori ajung în aeroport, îmi aduc aminte, cu un  soi de amuzament, de un dialog plin de haz, avându-l ca  protagonist pe Marlon Brando, nimerit și el în fața ofițerilor de frontieră:

„Mi s-au dat un chestionar și instrucțiuni cum să-l completez.

Rasa?

«Umană», am scris.

Culoarea?

«Sezonieră - alb ca de stridie spre bej»”[3].

Noroc că  am scăpat de acest supliciu de când suntem actori cu drepturi depline pe marea scenă Schengen, însă reminiscența vechilor canoane mă chinuie încă. Știți, „pașapoartele, vizele, controalele vamale sunt o sită de necazuri hârțogărești care ne tulbură impresia că ne-am dezlegat în sfârșit odgoanele”[4]...

                                                  *

 

E încă întuneric, zorii sunt departe... Urc în avion și ațipesc... „O trageți peste cap... suflați până se umflă... eu și Cerasela vom lucra la partea din față...” Îmi strâng instinctiv și precaut  picioarele. Visez? Mijesc  ochii cu  ușoară stinghereală. M-am dumirit... Șeful de cabină, stewardul, un blonziu abia ieșit  din pubertate, ne instruiește  în caz de... pușchea pe limbă! Lângă el, o  stewardesă cu „gâtul lung și unduitor, acel gât de lebădă care pentru Sandro Boticelli era semnul perfecțiunii în frumusețea feminină”[5] ne zâmbește  languros și ne provoacă imaginația excitată. Mă destind. Oho, și ce promițător începuse  totul, palpitant de-a dreptul!

                                                  *

 Pentru mine, orice zbor cu avionul înseamnă, întâi și-ntâi, un drum, măcar dus, la Bunul Părinte! Apoi, o  suspendare temporară și scurtă a vieții mele, oricum efemeră! Acolo, în împărăția Sa, îl rog să mă lase să mă întorc la ai mei, acasă. Și să-mi îngăduie să-mi continui sisifăreala, rutina zilnică și  istovitoare. Totodată, îi promit  că odată și odată voi rămâne la El. Pe vecie! Știe că nu-l mint, niciun muritor  nu l-a păcălit încă ! Dar nici nu se va  întâmpla, garantez ! Altfel, riști să te ia dracu' și cui îi convine să șadă de-a dreapta  Necuratului?

                                                  *

 

Aterizăm cu bine la Treviso[6], iar de aici o pornim cu mașina înspre Ortisei, străbătând niște chei de-o splendoare aparte. Examinez cu atenție casele,  pântecoase  și cu etaj, opulente. Mă înhibă dintotdeauna spațiul domestic în exces, la ce e nevoie să te  pierzi în atâtea încăperi? Inutile și asupritoare, cum îți vei da seama la bătrânețe... Oare să se fi păstrat în continuare tradiția peninsulară a conviețuirii mai multor generații în același imobil, ca și la noi, de altfel, în vremuri apuse ?  Nu-mi pot lua ochii de la priveliștea ce se înfățișează cu vrajă estetică oriîncotro îmi răsucesc capul. Zăresc vârfurile cristaline ale Alpilor, adevărate turnuri stâncoase ce țâșnesc  în văzduhul  infinit. Pășim în Tirolul de Sud, regiune  cedată „macaronarilor” în 1919 prin râvna generalului Benito Mussolini, în urma tratatului de pace de la Saint-Germain-en-Laye. La scurt timp după anexare, İl Duce a  sfârșit în ștreang, o imagine de coșmar: „În ziua când am intrat în Milano, ne-am întâlnit cu o mulțime care urla, care se agita într-o piață. M-am ridicat în picioare în jeep și l-am văzut pe Mussolini atârnat de picioare de o grindă. Era umflat, alb, enorm. Am început să vomit pe bancheta jeepului, războiul se terminase și eu nu mai puteam face nimic pentru alții, nimic pentru țara mea, nimic altceva decât să vomit”[7]. Și când te gândești că „dacă americanii l-ar fi aplaudat mai puțin vreme de douăzeci de ani, n-ar mai fi fost obligați să debarce într-o zi în Italia”[8]...

 Am senzația că mă aflu în... Austria,  nimic nu are legătură cu... Italia ! Cum să crezi  că provinciile Bolzano și Sicilia sunt părți componente ale  aceleeași  țări? Însă n-a fost deloc  simplu, limba germană - principala în zonă -  fiind interzisă imediat după preluarea puterii de către fasciști în 1922. Atunci, imigrarea populației italiene a  cunoscut  o intensificare substanțială, așa  încât compoziția etnică  s-a schimbat considerabil. Cu toate acestea, actele de sabotaj și atacurile cu bombă ale militanților sud-tirolezi din anii '60 au determinat autoritățile centrale să declare autonomia regiunii în  1972. În prezent, e liniște  pe pitoreștile meleaguri locuite de reto-romani și nimic nu amintește de conflictele teribile din urmă cu o jumătate de secol.

 

                                                            *

 

 Așteptăm să ne strecurăm pe autostradă, pfu, ce aglomerație! În față, un tir cu număr de înmatriculare polonez. Pe prelata din spate, cineva a desenat o inimioară străpunsă de o săgeată, iar alături a scris numele premierului  ungur Orbán. Să se fi răzbunat astfel leșul pe maghiar, primit  de președintele Trump la  reședința-i  de la Mar-a-Lago, iar nu umilit  să frece clanțele la Casa Albă, cum i s-a întâmplat omologului său de la Varșovia? Sau pentru apropierea periculoasă și ostentativă de „dictatorul” Putin, dușmanul de moarte al Poloniei?

•  

S-a înserat de-a binelea. Stelele s-au mutat în troienele din jur și sclipesc de-ți iau ochii. La Soare te poți uita, da' la ele, ba! Ce minunăție, întinzi mâna și  le atingi... „Tataie, îmi este rău, vomit!” mă strigă micuțul din pat. Mergem la baie și inevitabilul se produce. Parcă o aud pe ma'-marea poruncindu-mi blând: „ Hai, varsă, ca să-ți golești burta !”. Și vărsam, ce, era după mine? Nicidecum, mă abandonam proceselor chimice dinlăuntru-mi. „Tataie, unde e Dumnezeu  acum, de  ce nu are grijă de oameni ? De  ce mă lasă să-mi fie rău?”  mi se tânguie  puiul de om. Mă străduiesc să-l lămuresc: „În  primul rând, oamenii trebuie să aibă grijă de ei înșiși, Dumnezeu are treburi mult mai importante!”. „Ca de exemplu?”  mă țintește direct. Ezit nițel,  caut ceva în stare să-l conving: „Să fie pace, să nu fie cutremure, să nu se îmbolnăvească Soarele și Luna, să nu sece apele”... „Nu,  eu vreau să  aibă grijă de oameni, nu  e un Dumnezeu bun și grijuliu, nu-mi mai place de El !” oftează  prichindelul și mi se plânge că îi este somn. Adoarme. Oare ce-o visa la noapte? Binecuvântează-l, Doamne !  

                             

                                                  *

 

Ortisei este un sătuc  înghesuit într-o  vale ce-mi amintește  de Poiana  Țapului, desigur păstrând proporțiile! Casele  sunt construite în același stil, niciuna nu se abate de la regulă! O  monotonie arhitecturală plictisitoare dacă insiști  prea mult privindu-le. Între disciplina tipic germană și dezordinea pestriță a Balcanilor, prefer stilul „Cizmei” centrale, al Toscanei. Limba localnicilor îmi este total necunoscută, ladin (gardenese, în italiană), abrazivă la auz. Cu adevărat fascinante sunt sculpturile  în lemn de-o varietate seducătoare, îndeosebi în centrul  comercial Dolfi, de unde și „capitala Țării Jucăriilor” (cum mai este denumit  Ortisei).

 

                                                            *

 

          A nins ca în povești, miroase a zăpadă reavănă, „în timp ce  șesurile, îngheţate bocnă sub vântul rece, tremurau dezgolite.  Însă  şi  acolounde stăpânea zăpada, albul  ei era departe de a acoperi totul. Din loc în loc apăreau pete şi spărturi negre, pricinuite de alunecările de teren. Pământul şi zăpada erau la fel de bătrâne şi-şi cunoşteau una alteia vicleniile”[9].  Timp ideal de drumeție, de desprindere. Până la Resciesa  luăm telecabina și ne cocoțăm sus, pe creastă. Panorama îți taie răsuflarea și ai senzația că din locul acesta a început actul creației divine. Calc prin nămeții afânați și simt nevoia copilărească de a mă tupila în troienele sclipind orbitor. „Merse aşa o bucată de vreme, golit de sentimente, o umbră mişcătoare, fără nume şi fără suflet, pe întinderea aceea care ţinea iarna pe umeri”[10]. Așijderea și eu, grozavă stare! Undeva, pe marginea versantului, Iisus Hristos își poartă singur și părăsit crucea... Nimeni nu se aventurează într-acolo, toți își văd de ale lor, de  trudnica povară pământeană,  din ce în ce mai  nesigură...

 

                                                            *

 

Prin localitățile atinse cu pasul ori cu privirea, observ  impozante sau micșoare catedrale, iar  toponimele  multor așezări poartă nume de sfinți.  Caut să pricep tâlcul rânduielilor  și o remarcă a lui Petre Țuțea mă luminează. Cică „nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul mai mult decât în sacrul spațiu al Italiei.  Acolo, adică, unde s-a născut  umanismull în Renaștere”[11]. M-am liniștit.

                                                  *

 

 Ne facem timp să atingem cota cea mai înaltă din masivul  muntos al Dolomiților – Seceda, la 2500 de metri. Un funicular cât un autobuz ne înghite de-a valma, vreo sută de suflete, și ne împinge la cer. „Dar nu cumva adâncul e mai măreț ca munții ?”[12], ce revelație ! E de ajuns o singură grimasă dumnezeiască și ne-am  transforma pe loc în amintiri... Pe culmea troienită mă pomenesc  cu aripile crescute și o iau în zbor primprejur. Puzderie  de schiori pe pârtiile cu toptanul, un  dans pe zăpadă, senzual și candid, o stare de  plutire necunoscută altcumva de urmașii tragicului Icar. Îi  însoțesc de la distanță și, sătul de planarea neîntreruptă, cobor să beau o  cană cu vin fiert. Aroma de  scorțișoară îmi gâdilă nasul, și  cerul gurii mi se desfată cu aroma lichidului  roșu. Ce aproape  e de noi fericirea ! De ce n-o îmbrățișăm  mai des și de ce  fugim de ea, năzuind la cai verzi pe pereți ?

 

                                                  *

 

 Stau în piscina încălzită din exteriorul pensiunii și mă las dezmierdat  de fulgii de nea ce curg în tihnă. În depărtare, munții și-au albit fruntea și ne veghează tihneala. Aș vrea să adăst de-a pururi în oaza aceasta edenică și să mă înfrățesc cu brazii  înveșmântați în rochie de mireasă.

 

                                                            *

 

Oriunde aș călători, deschid invariabil o ușă de biserică. Simt nevoia de a  mă reculege și  de a pipăi  direct sufletul  poporului băștinaș. Într-adevăr, „ce pustiu ar fi spațiul dacă  n-ar fi punctat de biserici!”[13].  Sigur, aici „afli că exiști”[14], dar nu  numai aici! Eu, de pildă, exist în cel mai înalt grad când îmi îmbrățișez copiii și nepoții. Din punctul meu de vedere, aceasta este forma superioară de existență a ființei umane! A, și mai aflu adevărul cu pricina când plutesc în aer!

                                                            *

 

  Unul dintre chelnerii din restaurant este român. A venit de  douăzeci de ani din Cluj și s-a stabilit în Ortisei.  Deși ceasul  n-a bătut ora prânzului, tipul  duhnește  puternic a alcool, iar roșeața  din obraz îi trădează melicul. „Ești mulțumit de  noua ta viață?” îl încerc  abrupt. „Da,  nu am de gând să mai părăsesc Italia” se mărturisește sincer. Dăm din una în alta și astfel îmi  dezvăluie că un metru  pătrat de teren costă în zonă ... 20 000 de euro ! Numai că autoritățile locale au constatat  că nu mai e cazul să elibereze autorizații  de construcție.  Ce șpăgi s-ar ciuguli la noi în schimbul emiterii actelor respective...

                                                  *

 

Gata cu vacanța de iarnă ! Îmi iau nepoțelul și ne înapoiem  la Treviso. S-a împrimăvărat deodată, natura stă să reizbucnească floral și verde vegetal   în trilurile păsărelelor  retrezite gureș. Pe nesimțite, s-au revărsat „negurile nopţii, în jur, beznă şi nemărginire. Pământul şi cerul pieriseră, lăsând în locul lor, peste tot, un gol imens. Prin întuneric, ici şi colo, o iluzie de alb înşelător, drumul”[15].   Leg o conversație cu taximetristul,  un bărbat de circa 40 de ani, sunt curios să-l  descos oleacă. „Înlăuntrul dumneavoastră  vă simțiți italian ori austriac ?” îl întreb hodoronc-tronc. El tace câteva secunde și mi se destăinuie: „Port nume german,  vorbesc  germana, însă sunt italian !”. Și o spune cu  o mândrie  care mă inundă și  pe mine. Cât  de mult mi-aș dori ca și minoritățile noastre să  simtă aidoma...

 

                                                            *

 

Ies la masă cu Tudor. S-a întunecat deja, e ora 20:30. Mergem plimbându-ne agale circa  zece minute.  Partea asta de comună  e pustie, nici țipenie de om, o umbră măcar,  nimic! Am  senzația că suntem singurii supraviețuitori ai unui cataclism planetar! În pizzerie,  doar bucătarul și chelnerița, doi bătrânei simpatici. Zeci de mese goale, sinistru tablou ! Comandăm o margherita și o capricciosa,  să nu dormim cu stomacul lipit de șira spinării.

„Tataie,  dacă Adam și Eva au fost primii oameni, cine a avut grijă de ei?” mă întreabă micuțul. Hopa, ce îi răspund?  „Dumnezeu”, replic scurt și cu oareșce întârziere. „Dar de ce există țări diferite?” mă iscodește în continuare. Tac și mă gândesc că nu-i simplu defel să fii bunic. El mă adulmecă și mă ajută inocent: „Uite, dacă eu mă însor și ajung cu soția mea la Paris și acolo  facem un copil,  el ce va fi ?”. Îmi stăpânesc  anevoie uimirea. „Francez”, bâigui. „De ce?” mă chestionează consecvent. „Fiindcă se naște acolo,” îl expediez. „Păi, el nu știe  franceza, cum să fie francez?” mă fixează ultimativ. Mă  căznesc să-i comunic că  funcționează un  serviciu de stare civilă unde sunt înregistrați  nou-născuții, că legea... Chiar, cine i-o fi alăptat pe Adam și Eva și i-o fi îngrijit? Îmi deslușește careva misterul?...

 

                                                            *

 

          În avionul de întoarcere, aceeași senzație de suspendare vremelnică a ființării, a întâlnirii scurte cu Ăl de Sus... Și imaginile de coșmar  de la Balotești ce mă bântuie întruna... Îi scanez pe pasagerii din jur și-mi închipui că ne prăbușim... Mă străduiesc să le ghicesc reacțiile, un fel de reconstituire tardivă și de prisos a spaimei  colective din catastrofa aeronautică din 31 martie 1995... „Tataie, cât de mare e cerul? Acum, pot să-l văd pe Doamne-Doamne?” mă trezește la realitate, din închipuirea sado-masochistă,  Tudor. Tac și dau ocol nemărginirii. „Cerul şi pământul se întindeau nesfârşite, cu indiferenţa pe care le-o dă imensitatea lor”[16].  Și „tremurul îndepărtat al stelelor”[17], undeva, în galaxia cu taine nedezlegate...

Prin hublou,  lumea pare altcumva, mai pașnică, mai normală, oricum mai bună. Așijderea i s-o părea  și Lui cătând în jos ?...