Grija dlui Pleşu (III)

“Mass-media se declară a fi o «contraputere». Însă presa scrisă şi audiovizualul este dominată de un jurnalism «de curte», de grupuri industriale şi financiare, de o gândire de piaţă, de reţele de complicităţi”, scrie Serge Halimi în “Noii câini de pază”. O carte care are drept scop ruinarea amneziei, la fel de mare în rândul jurnaliştilor, ca şi în cel al cititorilor. O carte recomandată tututror ziariştilor, dar mai ales politicienilor, guvernanţilor şi oamenilor de afaceri. Felul în care a “înfierat” domnul Andrei Pleşu o anumită parte a presei, mică ce-i drept, pentru poziţia sa faţă de intervenţia NATO în Iugoslavia, intervenţie sprijinită şi de România, mi-a amintiti de această carte, mai exact de un pasaj care prezintă o situaţie similară. “În noiembrie-decembrie 1995 – scrie Serge Halimi în cartea sa “Noii câini de pază”, apărută în România la Editura “Meridiane” - totul s-a exprimat simultan: susţinerea puterii, aroganţa banilor, dispreţul faţă de popor, pisarea unei idei în slujba stăpânilor. O mare revoltă populară are şi un aspect util: ea scoate la iveală în acelaşi timp puterea condiţionării ideologice pe care ne-o impun mijloacele de informare în masă şi posibilitatea de a o împiedica. În timpul mişcării de luptă împotriva planului Juppe (Aşa a fost şi “planul Constantinescu”, planul susţinerii intervenţiei NATO în Iugoslavia, considerată necesară şi legitmă de domnul preşedinte – nota autorului), strigătul de protest cvasiunanim al marilior noştri editorialişti (şi în România, marii noştri editorialişti şi-au exprimat strigătul împoriva celor care n-au îmbrăţişat poziţia oficială a ţării noastre – n.a.) nu i-a împiedicat, într-adevăr, pe milioane de cetăţeni să manifeste, iar pe majoritatea francezilor să-i susţină. (În cazul nostru, cetăţenii români n-au manifestat dar sondajele au arătat că marea majoritate a lor era împotriva bombardării Iugoslaviei, în timp ce regimul Constantienscu, din care făcea parte la acea vreme şi domnul Pleşu, era pentru bombardarea ţării vecine, fostă prietenă - n.a.). "Totuşi – scrie în continuare Serge Halimi – dacă este nevoie de o ocazie atât de considerabilă pentru a fi dată în vileag, fără menajamente, legea dură a societăţii noastre, a spectacolului - şi anume faptul  că pluralitatea vocilor şi a titlurilor nu presupune deloc pluralismul comentariilor  - câte mici violenţe nu suportă zilnic, în liniştea gândurilor noastre amorţite, adevărul şi analiza? În ceea ce priveşte mijloacele de informare în masă, piesa se va juca în cinci acte. Primul, cel ale expunerii, va permite aproape tuturor cotidienelor, săptămânalelor, posturilor de radio şi televiziune să seprezinte şi să-şi exprime admiraţia faţă de planul Juppe. (Aşa s-a întâmplat şi cu «planul Constantinescu», excepţie făcând tocmai ziarele incriminate de domnul Pleşu, şi anume Adevărul, Jurnalul Naţional şi Cotidianul lui Ion Cristoiu – n.a.). Reacţia iniţială, ostilă, a salariaţilor şi a opiniei publice îi determină destul de repede pe editorialişti să-i recomande prim-ministrului (în cazul nostru, preşedintele Emil Constantinescu – n.a.) să reziste (actul 2) şi, în schimb, îl asigură de admiraţia manifestată de profesia  lor faţă de «curajul » său în faţa furtunii. (Îmi aduc bine aminte cum nenumărate peniţe ale editorialiştilor noştri s-au transformat în limbi – n.a.). Apoi, continuarea mişcării şi popularitatea ei intactă îi incită pe Marii noştri Comentatori să se întrebe dacă francezii nu ar fi cumva, contrar pieţelor, incapabili din punct de vedere congenital să înţeleagă realitatea. Aceasta este tema «iraţionalităţii »; ea va marca actul 3. (Şi la noi s-a spus că românii nu înţeleg realitatea, ba mai mult, au fost făcuţi rusofoni. De către  cine? De către «Marii noştri Comentatori » de această dată, cu nimic mai prejos decât cei francezi – n.a.) Cum lupta împotriva sindicatelor nu a avut nici un efect (Nici la noi «lupta» împotriva populaţiei – n.a.), jurnalismul de piaţă măreşte viteza şi denunţă (actul 4)" (Jurnaliştii de piaţă şi de curte au trecut la pus etichetele de comunist şi securist, “denunţându-i” pe cei care se aflau în spatele publicaţiilor contra puterii, contra intervenţiei NATO în Iugoslavia – n.a.). Mă opresc aici, domule Andrei Pleşu. Vă las dumneavoastră plăcerea lecturării actului 5 din pasajul reprodus aici, din  cartea “Noii câini de pază”. Veţi descoperi acolo care este pateul de ciocârlie servit drept aperitiv de către mijloacele de informare în masă. Ca un fin observator al vieţii publice de o vreme încoace, nu mă îndoiesc că-l veţi gusta.