MOTTO:
„Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteț să prinză păsări și să doboare poame”.
Vasile Voiculescu, Toiag de înger
„Mi-a cam trecut veleatul”, oftez adesea și mă uit în jur cu stinghereală zgrunțuroasă. Nimic nu mai seamănă cu lumea știută de mine, nimic...Când s-a schimbat într-atât de mult? Și eu ce-am păzit, de am lăsat-o s-o ia razna? Ah, de-aș fi fost un pic atent, un pic măcar... Alung repede sentimentul părelnicei vinovății și mă scutur de mâzga autocompătimirii inutile. În definitiv, la ce bun să te ciorovăiești cu fatalitatea? Un caraghios în plus nu folosește nimănui, zău ! Nici mie, îndeosebi mie! La urma urmei, trăiesc din plin o toamnă ce-și scutură roadele. Iar iarna ce va să vie mă va găsi înconjurat de cărți. O droaie! Așteptând de ani de zile să mi se ofere cu întreaga lor ființă neatinsă de efemeritate. Făpturi ale dezmierdării minții, născocite să ne aline singurătatea și să ne ușureze cărările vieții, să ne scoată din ignoranță și să ne înlesnească o cunoaștere de sine imposibilă, altcumva. Ziua se va tot strânge, iar noaptea va crește întruna... Și mă va împresura gerul, așa că slovele altora îmi vor ține de cald. Pe ale mele, le voi așterne în tuș etern și le voi transmite nepoților - Aria, Tudor și Mabel. „Tataie, când o să cresc, o să scriu o carte mare, mare, uite atât !” mi-a zis prichindelul și a deschis brațele ca să-mi arate. „Și o să scrii și despre mine?” l-am provocat. „Da”, mi-a răspuns candid. „Și ce-ai să scrii?” mi-am continuat pornirea ludică. „Că te iubesc și că ne jucăm împreună”, m-a încredințat inocent. I-am sărutat fruntea și m-am rugat Dumnezeului meu să nu ne abandoneze. Știți, de ceva timp mi-am mutat inima în luminițele din privirea celor trei îngerași și parcă niciodată nu m-am simțit mai împlinit, mai împăcat cu mine însumi. Am strâns atâta iubire, încât mă grăbesc să le-o dăruiesc, fiindcă numai astfel vor fi niște oameni întregi și frumoși. Au atâta iubire în sufletele lor neprihănite, încât nu-mi ajung respirațiile ca să le-o primesc. Iubire din iubire, ce altă lecție mai potrivită? Ce dacă omenirea și-a adaptat agenda cotidiană și se închină cu inconștiență la zeii pragmatismului feroce? Totdeauna există un motiv ca să iubești, altminteri ce rost ar mai avea să ne îmbrățișăm copiii și nepoții lângă bradul împodobit și să stăm așa în ceasul acela magic, al trecerii dintr-un an în altul? Un moment ce ni se pare o veșnicie, ați observat?
La mulți ani, oamenilor!
