File de istorie recentă (partea întâi)

Ce carte minunată a scris Lavinia Betea despre Lucrețiu Pătrășcanu și nu numai ! O istorie  recentă a României pe care n-avem  voie s-o ignorăm, fiindcă din ea putem învăța o droaie  de lucruri  folositoare și azi ! Inclusiv  mâine, de ce nu ?

 De exemplu, în procesul judecat la Craiova în 1938,  cei nouăsprezece inculpați, în frunte cu Lucrețiu Pătrășcanu, au fost achitați, dar nu oricum, ci „ajutați și de intervenții și mituiri la puternicii timpului”[1]. Iar asta o spune chiar Petre Pandrea, cumnatul liderului lichidat ulterior de plutonul de execuție judiciară... De altfel, „procesul este cunoscut ca fiind cel mai mare «proces anticomunist» din România. La reputația sa a contribuit prezența a numeroși jurnaliști străini și comuniști francezi. Apărarea a citat șase mii de martori. Dintre aceştia au apărut patru sute. Cu ajutorul lor voia să demonstreze că «infracțiunile» acuzaților fuseseră generate de starea de spirit din România”[2].

Vremurile s-au schimbat radical, franțujii s-au scuturat repede de frigurile comuniste și deunăzi salutau, chiar prin vocea macroniană, anularea alegerilor prezidențiale din Valahia... Și, ca să controleze situația, ni l-au trimis pe cap pe „aflatu' în treabă” Dacian Cioloș. Cât despre mituirile și intervențiile  la stăpânii efemeri ai clipei întru obținera soluției dorite în anumite dosare, nimic nou, ele țin de structura noastră, indiferent de meridianul globului și de veac!

Curând, după 1945,  „spre deosebire de ceea ce  se întâmpla în «justiția burgheză»,  cercetarea și instruirea celor învinuiţi se va face de acuzatori publici numiţi la propunerea  Ministerului de Justiţie. Aceștia nu trebuiau să fie magistrați sau să aibă studii de specialitate. Se mai menţiona și că hotărârile Tribunalului Poporului erau inatacabile. Pentru a avea o imagine mai clară a celor petrecute în România, amintim observaţia lui C.V.R. Schuyler, reprezentantul SUA în Comisia Aliată de Control, care, cu prilejul unei vizite la Sofia, notează, în 31 martie 1945, că în Bulgaria «tribunalele poporului funcționau de mai multe luni, în bilanţul lor intrând, până la acea dată, peste zece mii de condamnări  la moarte ale unor persoane vinovate de «simpatii și activități fasciste»”[3].

S-a trecut la justiția populară stahanovistă, iată, și să te ferească  sfântu' de răzbunarea gloatei ! Ilegaliștii de ieri, prigoniți și urmăriți oriunde ca niște asasini în serie, găseau acum mijlocul juridic pentru a se răfui cu foștii lor torționari. Și, ca să nu-și  păteze mâinile cu sângele ăstora, au apelat la lumpenul proletar, săltat la rang de acuzator public și ce a ieșit o știm...

În consecință, „urmează o foarte activă perioadă pentru Tribunalele Poporului și pentru ministrul comunist al Justiţiei: în 5 mai 1945 este dat publicității completul de judecată, aprobat de Pătrășcanu, pentru primul lot de criminali de război; în 30 mai începe «procesul ziariștilor criminali de război; în 30 iunie este condamnat al treilea lot de criminali de război; un alt tribunal al poporului își începe activitatea în 22 iunie la Cluj; în aceeași lună este condamnat aspru cel de-al patrulea lot de criminali de război»; în august și septembrie, ziarele relatează pe larg despre procesele foștilor angajaţi ai Siguranţei Generale, organizaţiilor teroriste «T» și «Tinerimea română». În 15 decembrie 1945, într-o cuvântare la radio, Lucrețiu Pătrășcanu prezintă și o statistică: într-o singură lună, 15 septembrie - 15 octombrie 1945, instanţele de judecată au pronunțat 2 048 condamnări și 608 achitări în procese de speculă; s-au respins 1 850 cereri de recurs! Acesta este anul 1945, dar morile justiţiei comuniste vor măcina în plin și în anii ce urmează. (…)

În decembrie 1946, «cazul Nelu Mihăilescu» este tratat de presa comunistă la fel ca un subiect de scandal în presa occidentală. Pentru că un anume Nelu Mihăilescu - proprietar de magazin acuzat de stocarea de mărfuri alimentare - fusese achitat, ministrul  justiției a suspendat și a pus sub anchetă întregul complet de judecată de la Curtea de Apel, secția a VIII-a”[4].

Nu foarte demult, în lupta împotriva corupției  postdecembriste am asistat și noi la ridicarea și condamnarea mai multor judecători, vinovați că s-au încăpățânat  să creadă în propriile lor convingeri,  și nu în  cele ordonate din „câmpul tactic”. Iar sinistrul spectacol de sunet și lumină a înregistrat un succes de casă nemaipomenit, până ce  vulgul s-a deșteptat. Bilanțul era însă  cutremurător, cu destine individuale  iremediabil distruse și cu o Românie desmădulată ireversibil. Ce mai,  aceeași piesă, cu actori diferiți, ca și păpușarii, de altfel...

Bineînțeles, în dialectica prefacerilor istorico-politice, „Scînteia publică telegramele adresate de colectivele de oameni ai muncii care felicită Tribunalul Militar pentru că «a apreciat vinovăția  fiecăruia în parte și i-a pedepsit după faptele lor mârșave», pentru că «şi-a făcut datoria față de popor, trimițând la ocnă pe cei care au vrut să subjuge țara imperialismului străin» și exprimă «satisfacţia pentru condamnarea dreaptă și  necruțătoare dată complotiștilor, spionilor și trădătorilor din procesul PNȚ»”[5].

Atunci, Scînteia, organul central de  presă, astăzi, puzedria de site-uri și de ziare controlate de gorilele și rinocerii  năimiți să dezinformeze norodul  și să întrețină războiul  româno-român. Ca-ntotdeauna, toți cei care nu împărtășesc linia oficială  a statului sunt etichetați ca... trădători, pretextul ideal pentru orice samavolnicie!

                                                  *

Te crucești aflând că, în  anii '40, Partidul Comunist din România era constituit din 90% evrei, 5 % alte naționalități și  5% români[6]. Oricum, la momentul acela, numărul comuniștilor din libertate și închisori nu depășea cifra de o mie! Mai explicit, Belu Zilber scrie  că „unguri și bulgari care doreau despărțirea de România, muncitori care se vedeau stăpâni pe uzine, evrei îngroziți de antisemitism, șomeri fără profesiune definită sau profesioniști mediocri, politicieni nerealizați sau nerealizabili în alte partide, casnice urâte sau bovarizate, copii sătui de școală; din această lume se recrutau înainte de război activiștii de partid”[7].

 Cumva, nu-i aidoma și astăzi? Mă refer la criterii, nu la compoziția etnică!

                                                  *

 Lovitura de stat în urma căreia Ion Antonescu și-a pierdut libertatea are istoria ei. De ce la 23 august și nu la 26, cum fusese plănuită? Simplu, Mareșalul se hotărâse să plece  pe frontul de Est, astfel încât evenimentele s-au precipitat. „În legătură cu aceste manevre secrete, prin industriașul Alexandru Ștefănescu, legat prin afaceri de capitalul englez, Maniu organizase comunicarea prin cifru cu legația engleză de la Cairo. Membrii «Operațiunii Autonomous» - De Chastelain, Ivor Porter și Silviu Meţianu - parașutați în România în decembrie  1943, îl înștiințaseră asupra necesității colaborării cu comuniștii în acţiunile de scoatere a României din război. Prin inginerii Emil Calmanovici și Jacques (Jac) Berman, comuniști și susținători financiari ai partidului, Ștefănescu informează conducerea PCdR din acea vreme despre conţinutulși rezultatele tratativelor.

În februarie 1950, ca răspuns la întrebarea anchetatorului «Cine a elaborat și a prezentat planul loviturii de stat din 23 August 1944», Pătrășcanu sintetizează astfel activitatea sa:

«Planul loviturii de stat eu l-am discutat cu generalul Sănătescu - trimis de rege - în mai 1944 în casa lui Safianu.

Acolo am discutat trei ipoteze și ne-am oprit apoi asupra celei realizate, adică o lovitură în București. Planul celor trei ipoteze a fost elaborat de mine și generalul Sănătescu, cu această ocazie.  Eram numai noi doi. La a doua întâlnire au fost trimiși Buzești și Stîrcea (n.m. Stycea) - tot din partea fostului rege. Apoi s-a constituit o comisiune cu câţiva generali: Sănătescu, Mihail, Dămăceanu, Vasiliu-Rășcanu, la care a participat apoi și Bodnăraș, în mod regulat. Platforma politică a colaborării în vederea loviturii de stat a constituit o proclamație citită de fostul rege în noaptea de 23 August, proclamaţie scrisă de mine și aprobată de conducerea Partidului. Condiţii politice pentru perioada de după lovitura de stat nu au fost propuse participanţilor - în afară de cele cuprinse în proclamaţie.

La prima întâlnire cu generalul Sănătescu mi-a pus întrebarea: atitudinea PCR față de monarh. Fiind luat pe neașteptate am răspuns următoarele: PCR este și rămâne un partid republican, dar pentru scoaterea României din axă și încheierea războiului antisovietic înțelege să colaboreze cu monarhia. Această formulă am comunicat-o imediat conducerii Partidului, întâi prin Hagiu și apoi direct la Rangheţ, Bodnăraș și Pîrvulescu, conducerea Partidului fiind complet de acord cu această formulă.

Pentru epoca de după lovitură, nu am intrat în niciun fel de discuţie. În proclamaţie se afirmă lupta pentru democratizarea țării, desființarea legiuirilor rasiale etc. - ca program de după război».

În 22 iunie 1944, generalul Sănătescu notează în jurnalul său opiniile care atestă afirmaţiile lui Pătrășcanu din anchetă și speranţele ce și le punea el însuși în sprijinul comuniștilor: «Mai în fiecare noapte ne întrunim discret în diferite case pentru a lucra în detaliu acțiunea internă în cazul când se va pune în aplicare separarea de Germania. În mod permanent la aceste întâlniri iau parte: generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu, col. Dămăceanu, Buzești, Stîrcea, Pătrășcanu Și Bodnăraș. De aceștia din urmă am mare nevoie ca să organizez muncitorii din fabrici, pe care contez să-mi suplinească lipsa de trupe».

Astfel, cel mai puternic om al României, șeful statului și al armatei, până  în urmă cu câteva ceasuri, ajunge să fie păzit de doi neînsemnaţi bărbaţi și de o femeie: Florica Munzer, viitoarea soție a lui Bodnăraș și tehnicii săi.

Țara - adică aceia dintre cetățenii care posedau aparate de radio - află despre cele petrecute din Proclamația Maiestăţii Sale Regelui către Țară. «România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, declară regele. Naţiunile Unite ne-au garantat independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea  Dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită».

În realitate, respectivul armistițiu a fost semnat abia la jumătatea lui septembrie, iar problema Transilvaniei se va discuta la  Conferinţa de Pace din vara lui 1946. Consecințele știrii false din proclamația citită de rege au fost dramatice pentru soldaţii români  de pe front, care s-au predat sovieticilor, mulți dintre ei rămânând în prizonierat în Uniunea Sovietică. În seara lui 23 august 1944 însă, bucureștenii entuziasmați îl aclamă pe tânărul rege care, din balconul luminat al Palatului Regal, se bucură înaintea plecării de manifestația de simpatie”[8].

          Culmea celerității judiciare, „Procesul Marii Trădări Naționale” s-a întins pe... șase zile (6-12 mai 1946), ziarele publicând „ample relatări menite să inducă în opinia publică convingerea că acuzații sunt adevărații vinovaţi de dezastrul țării, iar pedepsirea lor aspră va fi o dovadă a purificării sociale. Deși potrivnic politicii și autoritarismului mareșalului Antonescu, generalul Sănătescu notează revoltat în jurnalul său inadvertențele de procedură judiciară. Impresionat de demnitatea mareșalului, notează că dezbaterile au durat mai puţin decât la celelalte procese deși «acest proces este de o importanţă capitală». Apărarea s-a făcut noaptea de către apărători din oficiu care au pledat fără curaj. «Majoritatea condamnaților n-au absolut nicio vină», scrie Sănătescu la aflarea sentinţei”[9].

„Noaptea ca hoții”, cum se va scanda șaizeci de ani mai târziu  pe bulevardele  bucureștene… De-ați ști ce sentiment de inutilitate te năpădește ca apărător în asemenea cauze cu final anunțat… Altcumva, este uimitoare lașitatea avocaților de atunci, care au refuzat să-l apere pe Mareșal, astfel încât  s-a  apelat la paracleții din oficiu…   „Inadvertențele de procedură”? Un moft, cine se împiedică de fleacuri când voința de a condamna n-are opreliști și acționează  ca o stihie a naturii? Aș putea să scriu un manual de rele practici în materie penală, dar n-ar  interesa pe nimeni. Trecutul nu valorează două cepe degerate pentru prezentul pornit să răstoarne rânduielile sociale și politice. Iar vinovăția e un concept reacționar în răfuielile înalților oameni de stat  aduse pe masa magistraților de casă  ai puterii.

Privind înapoi fără mânie, dar cu mâhnire, constat că în ultimul veac România și-a ratat toate momentele judiciar-penale importante, semn al incompatibilității noastre perene cu ideea de justiție… O cruce pe care o cărăm în spinare cu neghiobia unor iude mândre de trecutul lor ticălos!