Nişte nori ca nişte vălătuci de fum au încălecat pe creastă ca pe un cal cioplit în piatră. O linişte adâncă se scufunda în prăpăstii aducând la suprafaţă înserarea. Soarele se pregăteşte să apună dincolo de munte, trecându-şi parcă lumina prin el, prin măruntaie luminându-le. Colţii Morarului muşcă din cer hălci întregi de nori mirosind a ploaie şi grâu. Crucea de pe Caraiman pare a fi agăţată la gâtul lui Dumnezeu cu un lănţişor aşezat sub ea ca şi când ar fi fost mai întâi crucea şi după aceea el. Înspre răsărit se întinde o altă coamă de piatră a muntelui ca într-un dialog al semeţiei, o discuţie genunchi peste genunchi, cascadă peste casadă, între munţi. Şi dacă toate prăpăstiile nu sunt altceva decât strigătele de disperare ale munţilor care nu pot avea parte de căldura îmbrăţişării? Dacă tăcerea lor s-a născut din setea unui sărut după care tânjesc de-o viaţă? Şi dacă nemurirea lor s-a întrupat din neputinţa noastră de a învăţa a muri?
MARIUS TUCĂ
