Material de lucru: marea, două corăbii, luna. Scopul: scrierea unei tablete pentru cititorii “Jurnalului Naţional”. Indicaţii: materialul trebuie scris cu un aer de vacanţă, într-o relaxare totală, fără telefoane mobile deschise, fără copii prin preajmă, fără prejudecăţi. Scopul final: citirea tabletei de cât mai mulţi cititori care să rămână încântaţi de calitatea lucrării. Acestea fiind scrise, să trecem la treabă. Luna încearcă să tulbure lumina unei mări aproape adormite. Nu departe de ţărm, două corăbii se odihnesc aidoma unei perechi de cai, cai osteniţi de o cursă galop. Stop! E prea cuminte peisajul, prea adormit, e nevoie de o rupere a ritmului. Hai să vedem! Luna doarme între două catarge ale unor corăbii ancorate nu departe de ţărm. Corăbiile par a fi, chiar aşa priponite, două iepe nărăvaşe, aflate înaintea împerecherii. Stop! Pare prea curajoasă împerechera, pardon, alăturarea cuvintelor. Şi, oarecum indecentă. E posibil ca marea să fie deranjată de faptul că în largul ei se pot întâmpla asemenea minunăţii. Cred că trebuie scoase din peisaj corăbiile. Sau poate că luna! E prea statică, nu face mare lucru. În plus, e foarte probabil ca cerul să fie înnorat. Înnorat sau înnourat? Contează mai puţin. Nu scot nimic. Nici nu pot, pentru că atât luna cât şi corăbiile sunt obligatorii în tableta de faţă, ele regăsindu-se în materialul de lucru. Şi nici nu pot adăuga altceva, din nefericire. Să continuăm încercara noastră, fără să ne mai lamentăm. Priponită pe cer, luna muşcă uşor din corăbiile tolănite fără griji în largul mării. E o linişte în jur de se aude trosnind lemnul corăbiilor. Ca dinţii cailor care simt pentru prima dată zăbala. Stai aşa! Ce caută caii în propoziţie? Marea, două corăbii, luna, ăsta e materialul de lucru. Aud? Domnule, dacă scoatem caii, se duce dracu’ şi luna. Şi e posibil ca şi corăbiile să ia apă. Îmi pare rău, dar trebuie scoşi caii. Îi scot şi îi trimit în pădure- Finalul: Luna îşi scaldă coama aproape de ţărm, îmbrăcând în spumă crupa a două corăbii prinse în zăbala ancorelor. Două hublouri se deschid ca doi ochi blajini care mestecă orizontul ca pe o porţie de ovăz. Catargele se sărută în văzul întregi mări, lipindu-se ca o potcoavă de cer. Stop!
MARIUS TUCĂ
