Motto:
”Pe termen lung, sufetul capătă culorile gândurilor tale”.
Marcus Aurelius, Împărat roman.
”Suntem ceea ce gândim”
Buddha.
Cea mai importantă lecție a crizei Coronavirus este că digitalizarea trebuie folosită la maximum pentru eficientizarea majorității aspectelor din viața socială, mai puțin pentru cel mai important aspect uman: educația copiilor noștri.
Venită ca o mănușă pentru toată lumea civilizată a anului 2020, să atenueze efectele crizei Coronavirus, digitalizarea a fost răspunsul contemporaneității pentru distanțarea socială, care să rezolve majoritatea problemelor în același timp, fără un contact uman direct. Astfel, comunicarea audio-video la distanță a ținut locul întâlnirilor și strângerilor în brațe, plățile electronice au ajuns în sfârșit pe locul întâi și nu vor mai pleca de acolo, depunerea unor acte s-a făcut exclusiv electronic, munca de acasă – deși cu limitele ei firești – a devenit regulă pentru unii, turismul s-a făcut doar virtual, iar cumpărăturile și comenzile online au devenit Raiul pe pământ pentru bărbații care de obicei își așteptau nevestele ore întregi în cafenelele mall-urilor. Închipuiți-vă doar ce ar fi însemnat o atare criză care ne bloca în case, dacă ar fi avut loc pe la începutul anilor 2000, sau în anii ‘90…? Așadar, tehnologia și digitalizarea au definit ”noua normalitate” și au înlocuit aproape orice ocazie de socializare ”conservatoare”, adică față în față. Guverne, companii și organisme internaționale au lansat noi platforme sau aplicații, au vorbit de noul val al aplicării Inteligenței Artificiale și, mai interesant, despre ”noua realitate” la care e musai să ne adaptăm. Pare că am descoperit panaceul universal pentru psihologia umană, dar nu e deloc așa. Iar unul dintre domeniile în care digitalizarea are efecte marginale și ele trebuie să rămână așa este educația copiilor!
Toți românii cu capul pe umeri sunt îndreptățiți să spună că este nevoie de o debirocratizare reală în relația contribuabil-instituțiile statului (locale, regionale, centrale!) prin reducerea hârțogăriei – ca urmare a crizei Covid-19, că este nevoie de o eficientizare în relația cu autoritățile fiscale, bănci și companii de asigurări prin digitalizarea proceselor de comunicare și plată, că relația consumator-furnizori de utilități poate fi transformată uluitor prin transparența și eficiența aduse de digitalizare, că achiziționarea online a tuturor produselor fizice ba chiar și a unor servicii și ”produse non-corporale” sau complexe, precum case și mașini, este viitorul, că inclusiv relația cetățean–justiție s-a demonstrat a funcționa bine online – și au perfectă dreptate: pentru că în toate aceste situații vorbim despre relațiile adult-adult și despre ”triunghiul de aur” al capitalismului modern eficiență-eficacitate-etică. Dar când vine vorba despre educația copiilor, totul se schimbă! Să explicăm…
Încă din Antichitate, procesul de învățare al oamenilor a inclus predarea prin viu grai și în prezența directă a unui magister, către discipoli. S-a născut la chinezi, egipteni, greco-latini și evrei un proces al asimilării cunoștințelor care se sintetizează astfel: predarea se făcea oral, discipolii notau cu un băț pe tăblițe de lemn ce aveau un strat de ceară (piei de animale, tăblițe de lut, pergamente, sau alte soluții grafice), unde nu înțelegeau întrebau, apoi învățau prin repetiție și cu ”creionul” în mână, iar apoi își demonstrau cunoștințele dobândite prin examene orale și scrise. Mai pe scurt ascultare – notare – întrebare/feed-back – notare – memorare – creearea discursului-răspuns – verificarea cunoștințelor. Iar acest cerc virtuos este atestat de către unii de 3000 de ani, iar de alții de peste 5-6000 de ani ca fiind esența învățăturii.
Eforturile introducerii forțate a calculatorului în învățământ, chiar de la finele anilor ‘70, reprezentau în primul rând un exercițiu de marketing pentru companiile care doreau să-și vândă terminalele inteligente, ceea ce până la un punct poate fi înțeles. Insă începând cu măsurătorile efectelor acestui noi proces de învățare condus de calculator, realizate din anii ‘90 încoace, s-a demonstrat că putem vorbi de efecte benefice ale digitalizării în educație abia de la vârstele de 18-19 ani în sus, adică în învățământul universitar, acolo unde există la discipoli o autodisciplină și un autocontrol necesare învățării, acolo unde se va fi fixat deja nevoia cunoașterii, curiozitatea instruită, gândirea critică și principiile verificării informației, testării, contraponderii și retestării. Acolo unde există deja o minimă cultură generală care să ne obișnuiască cu reperele și căutarea adecvată a informației. Venind în jos către învățământul liceal, efectele învățării asistate de computer trebuie încă alternate cu metoda clasică, în domeniul gimnazial studiile arată că învățarea digitală trebuie să fie minoritară în raport cu cea consacrată, iar pentru învățământul primar ea este total nerecomandată, pe cât posibil de evitat. Au scris despre asta Manfred Spitzer (2012; 2020 ediția în limba română), Noam Chomsly (2012), Uwe Afemann (2011), Nicholas Carr (2010), Ennemoser & Schneider(2007), Fuchs & Woessmann (2004), Joachim Wirth & Eckard Kleime (2003), Joshua Agrist & Victor Lavy (2002), Duffin & Hayter (2000) și mulți alții. Per acontrario, studiile care proslăvesc învățarea digitală au fost aproape exclusiv finanțate de companiile sau fundațiile companiilor care au în vedere vânzarea de hardware sau software, exagerând rolul ”mesianic” al acestora, dar nereușind nici măcar așa să convingă.
Cel mai mare pericol al metodelor informării și învățării online îl reprezintă atoate-știutorul Google/Facebook/Yahoo/Twitter/orice motor de căutare virtuală sau socială, etc., lansat cu pretențiile deținătorului absolut de adevăr! Avem deja o situație cu efect generalizant în România, de cel puțin 15 ani, de când foarte mulți adulți chiar, care se presupune că ar fi trebuit să învețe din școală sau facultate ce și cât să creadă sau să verifice și să prețuiască minima cercetare științifică, dau mai degrabă crezare lui ”Dr. Google” în fața medicilor sau farmaciștilor, ”Avocatului Google” în fața unui specialist real și viu, ”Horticultorului/Tâmplarului/Instalatorului/Expertului lingvist/Polițistului/Bucătarului/Președintelui Societății Pământul este Plat ”afirmați” pe Google, … etc, în fața unor adevărați specialiști. Din păcate multe persoane consideră că dacă au citit în diagonală un articol sau două e ca și cum și-au dat deja doctoratul în domeniu, chiar dacă sursa lor era total neavenită, neprofesionistă, ireală, obiect al propagandei, fake-news, pamflet sau orice altă nerozie. Cartea scrisă, studiul aprofundat și îndoiala critică sunt ceva desuet. Dacă ați conștientizat aceste efecte la adulții contemporani, știut fiind că tinerii și copii sunt mult mai creduli, închipuiți-vă acum ce generații am forma dacă rolul învățătorului ar fi preluat doar de canalele virtuale sau, mai interesant, de entități/softuri de Inteligență Artificială…
Fiica acestui pericol uriaș se numește ”desensibilizarea” și vine urgent în siajul ”tatălui său” Google – atoate-știutor. Acest termen științific înseamnă anularea capacității umane de a dovedi compasiune față de semeni, reprezentând o formă de învățare la oameni care implică gânduri, sentimente și comportamente[1]. Există mai multe studii care demonstrează că tinerii supuși violențelor virtuale din jocurile pe consolă, calculator/Internet, televizor, nu apreciază la fel gravitatea unor violențe din lumea reală și nu reacționează în consecință, ceea ce este foarte grav! La fel, odată obișnuiți că există un motor de căutare sau o entitate de Inteligență Artificială care ar avea răspunsurile la orice problemă a lor, adolescenții sau copiii vor înceta să mai facă eforturi de căutare, analiză și verificare și vor lua drept bun și util orice li se va servi prin accesul instant la ”Adevăr și Soluție”, chiar dacă acea informație nu are calitate, nu e recunoscută ca atare, nu e verificată și nu reprezintă în mod sigur efortul unor cercetări judicioase. Studiile arată că, din păcate, copiii vor folosi această metodă pentru soluționarea problemelor lor, sporind și mai mult izolarea lor afectivă față de persoane reale apropiate: familia, prietenii reali, specialiști ”în carne și oase”, psihologi, etc.
Studiile psihologice privind învățarea la copii ne arată că juniorii învață prin asocierea sunetelor cu imaginile (de ex. vorbirea, care e un complex sonor și de mimică plus limbajul trupului) venite din aceeași sursă, că învățarea se bazează pe atingere, gust, miros, socializare, empatie, iar că inteligența emoțională este definitorie pentru comportamentul celor mici în consolidarea cunoștințelor dobândite pentru a fi utilizate în societate. Creierul celor mici crește odată cu grupul din care fac parte nemijlocit, astfel încât pentru o dezvoltare armonioasă socializarea copiilor este absolut obligatorie. Creierul nostru e mai întâi și mai presus de toate un creier social (Dunbar & Schultz, 2007). Atunci când copii vorbesc direct între ei, la fel de adevărat și pentru relația cu profesorii, se simt în general mai bine și mai puțin izolați. A tăia aceste legături prin obligativitatea contactului doar la distanță, prin intermediul oricărui canal electronic, este practic programarea ab initio a unor ființe care nu vor fi pregătite pentru relaționarea socială directă. Cineva ar putea argumenta că poate nici va mai fi nevoie de interacțiune umană directă, însă refuzăm să credem că oralitatea și comunicarea non-verbală directă, care au stat de vreo 10.000 de ani la baza evoluției societății umane, ar putea dispărea în viitorul apropiat.
Copiii sunt mai dispuși la efortul mintal decât adulții, iar tocmai această caracteristică îi face să învețe mult mai multe lucruri noi, la vârste fragede, decât o fac adulții. De-a lungul vieții, valabil și chiar mai abitir pentru vârstele 1-7 ani, cu cât facem un efort mental mai mare, cu atât vom învăța mai mult, mai bine, mai profund (Spitzer, 2012/2020). Creierul fiecărui om cunoaște 2 metode de învățare, spun specialiștii: la început, în pași mari, iar în partea a doua a vieții, prin pași mici, bazându-se pe cunoștințele acumulate și experiențele deja trăite. Adică viteza învățării la tinerețe (copii se adaptează mai repede, experiențele lor directe sunt mai profunde, volumul de informații procesat e mult mai mare) și lentoarea și precizia din perioada adultă (învățarea se bazează pe cunoștințele acumulate direct, schimbarea și adaptarea se produc mai greu, etc.) sunt expresia optimizării proceselor de învățare pe parcursul vieții noastre (Spitzer, ibidem). Așadar, învățarea fără efort mental, dar și fără prezența față în față, nu dă rezultate. Or, tocmai ăsta e păcatul digitalizării, că nu ne face să învățăm, ci ne oferă totul de-a gata, doar spre absorbția directă a intestinului gros, de genul ”muieți (și mestecați, chiar) îs posmagii”, care invită la lene și face din subiecți importantă masă de manevră prin relativizarea adevărului: calcule gata făcute, opinii gata livrate, răspunsuri gata oferite sub forma grilelor unde alegerea este sub forma celor 50 de nuanțe ale rozului, formulare-tip și capete de tabel ”de completat”, ”disclaimer-e” peste disclaimere, ”oportunități” copy-paste, matrici simple sau complicat-ilogice sau inutile, axiome etern-diametral-schimbătoare cu viteze digitale, răstălmaciri, bomdardamente informatice ca soluție a persuadării, hedonisme aculturaționale și ”citate anonime” despre esența vieții bine-trăite virtual, sau mai pe scurt, un haloimăs generalizat servit spre a fi înghițit imediat de cei care sunt educați în spiritul vitezei Internetului, pentru ”instant gratification” – satisfacerea imediată, și pe cât posibil totală, a oricărei nevoi umane. Desconsiderarea uneia dintre cele mai importante virtuți în viață – Răbdarea – este catastrofală în procesul de învățământ! Williams & Rowlands arată în studiul lor publicat în 2008 că tinerilor le este greu să evalueze semnificația diferitelor surse, nu pot face deseori deosebirea între autoritatea surselor bune (de ex. studii științifice, cărți, lucrări de speecialitate) și a surselor rele (”părerologia”), judecând calitatea surselor ”doar superficial, în cazul în care o fac”, nefiind practic în stare să evalueze sursele de informare (detalii în Spitzer 2020, ediția română).
Învățarea prin intermediul Internetului și a media digitale împiedică dezvoltarea capacității de autocontrol a copiilor și le provoacă stres (Spitzer, 2020), pierderea autocontrolului (aici vezi și Daniel Goleman 1998 si 2002, edițiile în limba română) fiind declanșatorul principal al stresului. In plus, alte consecințe dăunătoare sunt insomnia, depresia, dependența și consecințele dizabilitării fizice (Spitzer, ibidem). Consumul psihic dar și fizic îi face pe utilizatorii dependenți de mediul digital să fie atât de extenuați încât, după sesiunile pe Internet, tinerii nu mai chef de nimic… Nu în ultimul rând, știința a demonstrat că învățarea cu ajutorul mediilor electronice este mai obositoare, după cum arăta încă din 1992 informaticianul Andrew Dillon, citat de Dr. Spitzer în cartea sa. Timpul petrecut în fața unui terminal în procesul de învățare este mai îndelungat, reducând astfel fizic perioada afectată jocului, destinderii sau odihnei.
Există și studii care demonstrează legătura directă și clară între folosirea foarte des a Internetului și singurătatea tânărului (William & Rowlands 2007), iar acesta este un coșmar pentru unii părinți care realizează efectele respective prea târziu…
Una dintre cheile învățării este scrisul de mână, indiferent de instrument și suport, dar care este definitoriu pentru a învăța să învățăm! Din China și India, până în America de Nord și Africa, trecând bineînțeles prin Europa. În orice cultură scrisul de mână este și azi esența formării gândirii și învățării scolastice. ”Învățarea trebuie făcută cu inima, mintea și mâna”, ne spune de la sfârșitul secolului al XVIII-lea Johann Pestalozzi, unul dintre părinții fondatori ai învățământului modern. Numai scrisul de mână stimulează apariția urmelor mnemonice motorii (trăirile, emoțiile, gândirea și acțiunile lasă urme în creier, adevărate rute structrale – vezi Sptizer 2012/2020) care se activează la perceperea literelor și ușurează recunoașterea vizuală (pentru detalii, Manfred Spitzer, 2012/2020 pentru ediția română). În opinia noastră, partea cu inima și mâna nu pot fi suplinite de digitalizare și nici nu ar trebui să fie.
Memorarea este de asemenea un proces util în învățare pentru copii deoarece stimulează conexiunile în creier. Digilatizarea păcătuiește prin faptul că face toată informația disponibilă nemijlocit, așadar reducând memoria la o inutilitate, ceea ce va obișnui tânărul pe viitor să își reducă posibilitățile pentru munca mentală autonomă, specialiștii argumentând că în acest fel riscă să-și piardă controlul asupra propriei persoane și a propriei activități mentale conștiente (Spitzer, 2012/2020).
Un alt argument este că majoritatea copiilor folosesc calculatorul și Internetul pentru distracție (jocuri online, Facebook și rețele sociale virtuale, etc.), deoarece așa au fost impuse aceste terminale și software pe piață încă de la începutul anilor ‘80 în lume și 1990 în România, fapt care reduce și mai mult timpul alocat studiului cu aceste terminale sau programe. Atunci când copiii folosesc un instrument pentru joacă, învățarea mijlocită de acest instrument (calculatorul, Internetul n.n.) tinde și ea să fie considerată mai degrabă o distracție. În acest sens, cercetarea lui Malamud & Pop-Eleches din 2010[2], care arată exact aceste rezultate ca urmare a studiului din 2008 din România, când Ministerul Culturii a oferit 35.000 de bonuri valorice a câte 200 de euro familiilor sărace pentru achiziționarea de lap-top-uri, ar trebui să dea de gândit mult și bine autorităților noastre din domeniul educației (vezi M. Spitzer și sursele românești).
Studiile arată și că distragerea atenției este unul dintre factorii care duc la rezultate mai slabe la învățătură pentru cei care folosesc computerul și Internetul, decât pentru cei care rămân pe metodele clasice de învățare. Multitasking-ul, atât de lăudat și promovat în business și mediul online, dar și în învățământ, s-a dovedit a fi de fapt contraindicat, deoarece înlătură concentrarea pe subiect și îi determină pe copii să piardă până la urmă esența tuturor sarcinilor pe care cred că le rezolvă în paralel (Spitzer, 2012/2020).
Și, colac peste pupăză, cel mai înșelător aspect îl reprezintă ”pretenția” conform căreia utilizarea calculatorului sau a Internetului nu necesită vreo capacitate specială și nici cultură generală, având în vedere simplitatea accesării programelor și uriașele baze de date existente în lume. Or, tocmai asta face un proces clasic de învățare – dezvoltă tehnici de învățare și o minimă cultură generală, adică acele cunoștințe prealabile despre un domeniu pentru a fi aprofundat online ulterior (Spitzer, ibidem)… Da, chiar și în România, oricât de puțin ar fi și oricât de mult am deconsidera sistemul românesc de învățământ. Un scurt exemplu: dacă atunci când te doare urechea, în loc să mergi la medic, cauți prin motoare sintagma ”dureri de ureche” și te tratezi în consecință, după ce ai navigat pe zeci de forumuri, site-uri ale spitalelor, reviste și bloguri, înseamnă fie că te-ai născut ieri, fie că nu înțelegi nimic din lumea reală…
Acum, suntem conștienți că atât copiii cât mai ales adulții încearcă tot felul de procedee de învățare, care să-i solicite cât mai puțin, dar prin intermediul cărora să obțină rezultate maxime: învățarea în somn; cu ajutorul casetofoanelor-reportofoanelor-înregistrărilor digitale repetitive; prin hipnoză; prin acumularea de informații noi direct în subconștient sau orice alte metode ”noi”, fără efort și înscrise în logica ”recompensei instantanee” amintită. Imaginația unora bate orice film SF. Problema este că nu există certitudini științifice că aceste modalități de învățare funcționează, că schimbul de informații, structuri și logică între conștient și subconștient poate fi făcut după bunul nostru plac, sau că atare câștiguri educaționale pot fi transmise util mai departe altor discipoli. Îi lăsăm la o parte pe cei care au demersuri educaționale și mai radicale, cum ar fi ungerea clădirii școlii cu slănină, s-o mănânce câini…
Experiențele trăite de aceia dintre noi care, având copiii în clasa a VIII-a sau a XII-a, au participat efectiv la simulacrul de predare și învățare online între 15 martie – 12 iunie 2020, sunt extrem de grăitoare. Aș vrea să fim bineînțeleși: nu căutăm țapi ispășitori, nu vrem să ponegrim pe nimeni, înțelegem gravitatea situației respective și considerăm că măsurile luate de autorități, fondate pe principiul
Profesorii cu care am discutat despre predarea online în perioada respectivă sunt în majoritatea lor nemulțumiți de rezultate. De la început, copiii se distrau și vedeau totul ca pe o joacă: la primele ”ore” intrarea online se făcea la momente diferite și din ipostaze deloc prietenoase cu învățătura, saluturile copiilor între ei și cu profesorii durau vreo 25 de minute din oră, concentrarea atenției pe lecție lipsea total sau se pierdea foarte repede (unii profesori estimau că după 15 minute de ”interacțiuni” copiii de clasa a VIII-a își pierdeau interesul pentru oră!), iar verificarea celor predate online, cu ocazia unei noi întâlniri, adăuga noi lacrimi pe obrajii profesorilor serioși. Majoritatea copiilor participau la aceste lecții cu ecranele închise, iar la întrebările de verificare a atenției, adresate de profesori, răspundeau cu întârziere, dacă răspundeau… Și țineți minte că în conformitate cu decizia Ministerului, pentru clasa a VIII-a nu s-a predat materie nouă, ci lecțiile au prevăzut doar ”aprofundarea cunoștințelor, exerciții și recapitulările semestrului I”, deoarece programa pentru semestrul II nici măcar nu a mai fost introdusă la examen! Așadar, nu s-au dat teste sau lucrări de control online, iar ocaziile de a-i asculta ”la tablă” au fost cvasi-inexistente.
Cauzele principale pentru aceste rezultate au fost incapacitatea copiilor de a trata cu aceeași seriozitate orele de la clasă cu cele online tocmai din cauza canalului prin care se făcea învățarea, lipsa lor de pregătire în sensul autodisciplinei didactice, lipsa concentrării asupra materiei, căutarea de mijloace distractive în timpul predării – fără nicio legătură sau total împotriva unui proces didactic normal (de ex. filmarea și fotografierea ilegală a profesorilor și transmiterea acestor imagini, unele trucate voit, pe canale alternative, pentru amuzamentul celorlalți colegi care-și împărțeau atenția spre alte ecrane…), lipsa de pregătire a profesorilor atât în ceea ce privește predarea online cât și menținerea atenției sau impunerea respectului de la distanță, imposibilitatea verificării în timp real a temelor, pentru utilitatea învățării din greșeli (ca să nu adăugăm și verificarea ca elevul însuși să-și fi făcut el tema, fără s-o fi copiat de undeva sau părintele s-o fi rezolvat între două cafele…), lipsa colaborării directe între elevii înșiși în timpul predării (influențele pozitive ale imitației, reacțiile emoționale colective, etc.) și a feed-back-ului direct/imediat între dascăl și elev, și, nu în ultimul rând, lipsa unei programe de învățământ structurate pentru specificul predării la distanță, asta ca să nu aducem în discuțiile problemele tehnice de comunicare la distanță, amânările, punctualitatea, reluările, întreruperile sau alte ”amănunte”…
Ca să adăugăm sare pe rană, majoritatea părinților interievați de noi afirmau că în perioada amintită s-au bazat în principal sau exclusiv pe meditațiile date de profesori în particular copiilor, la limba română, matematică sau limbi străine, asta în detrimentul materiilor care nu se cereau la Evaluarea Națională, în cazul copiilor de a VIII-a.
Iar în ceea ce privește oboseala indusă de școlarizarea online, atât profesorii cât și copiii pe care i-am chestionat ne-au confirmat această bănuială. Toți au mărturisit că stăteau mult mai mult la ”școala online” decât la cea clasică, s-au plâns că înțelegerea era mai greoaie și era nevoie de mai multe repetări din partea profesorilor (unii profesori au acuzat răgușeli și pierderea vocii din cauza slabei comunicări fonice), de explicații și exerciții suplimentare, de reluări și reiterări, și că toate acestea îi oboseau și mai mult pe copii.
Experții Ministerului Educației de la noi ar trebui să citească atent studiile în domeniu, mai ales eșecurile anilor 2006-2007 din India, Mexic, America Latină și Mongolia în ceea ce privește proiectele ”un lap top pentru fiecare copil”, dar chiar și rezultatele experimentelor din Germania și Austria (Spitzer, 2012/2020), din care să tragă concluziile logice, înainte de a ”decreta” că începând cu anul școlar 2020-2021 învățământul va fi eminamente sau majoritar online! Asigurarea spațiului pentru clase, în virtutea temporarei ”distanțări sociale”, este o provocare, dar există răspunsuri precum școlarizarea în schimburi, construcții modulare de suplimentare a spațiilor, creșterea plății cu ora pentru profesori și probabil și a normelor acestora, etc. Pot fi introduse clasele de 10-15 elevi maximum, iar normele profesorilor segmentate diferit, fără a scurta durata de 45-50 de minute a orei didactice. Și, da, bineînțeles că la liceu și în învățământul universitar se pot introduce ore cu predare și verificare online, dar promoțiile de elevi din ciclurile primare și gimnaziale trebuie, în opinia noastră, educate creativ și punând acceptul pe modul în care vor folosi în viață informațiile primite, prin canalul clasic al comunicării directe.
Cât privește programul ”o tabletă fiecărui elev” prevăzut pentru începerea anului școlar 2020-2021, recomandarea noastră este ca această măsură să fie însoțită de asigurarea posibilității conectării și a alimentării cu energie electrică a zonelor din care tinerii (în speță liceeni, deoarece la ciclul primar și secundar nu este recomandat!) vor face accesarea și intercalarea lecțiilor online cu cele prin predare clasică. In plus, a oferi tablete fără abonamentele de telecomunicații necesare e ca și cum le-ai da adolescenților televizor fără cablu sau conexiune satelit…
Pregătirea profesorilor pentru a livra conținut și stil online liceenilor? Da, este foarte necesară! Însă și mai important este să pricepem că e nevoie de timp pentru ca internetul si digitalizarea să devină reale metode de învățare pentru adolescenți, nu doar ”distracție educativă”! Și în acest sens e nevoie de o programă nouă, care să se poată adapta mediului online, dar care să dezvolte valori fundamentale precum răbdarea, interesul cultivat, gândirea critică, corelarea surselor și să facă translația în mentalul tinerilor de la distracție la sursă de cultură, obiectiv care este de termen mediu, probabil 3-5 ani.
Un proverb cu origini budiste, existent în culturile asiatice, dar preluat, dezvoltat de cultura anglo-americană și mediatizat de la mijlocul secolului al XIX-lea[5], spune așa: ”Ai grijă de gândurile tale, căci ele vor deveni cuvinte. Ai grijă la cuvintele tale, căci ele vor deveni acțiuni. Ai grijă ce faci, căci faptele tale vor deveni obiceiuri. Ai grijă de obiceiurile tale, căci ele vor deveni caracterul tău. Iar caracterul tău va deveni destinul tău”. In virtutea acestor principii deductive, opinăm că generațiile care vor fi crescute și educate fără componenta socializării directe vor scoate în cel mai fericit caz persoane alienate care nu vor recunoaște diferența între virtual și concretețea fizică, iar în scenariul foarte plauzibil, vom avea persoane care vor ajunge să trăiască și apoi să definească noile relații umane în tipare maniheiste precum like/unlike, friend/unfriend, viața de tip ”on/off”, mascarea realității, înfrumusețarea ei excesivă, sau din contră, ”distanțare socială” și izolarea totală.
Concluzia și recomandarea noastră se referă, așadar, la o abordare diferită: dacă învățământul universitar (chiar și cel liceal) este îndreptățit să fructifice studiul solitar, independent și autodidact al studenților, creându-se în timp și încrederea reciprocă pentru susținerea unor examene doar online – pe baza formării aproape complete a stilului de a învăța al tinerilor, lucrurile stau total pe dos pentru învățământul primar și gimnazial, parțial cel liceal, în sensul că aici trebuie să primeze metodele clasice de predare, ascultare, examinare, unde, bineînțeles, o mai bună structură a programei școlare și metode moderne de predare sunt obligatorii, având tot timpul în minte axioma teoriei comunicării care spune că cea mai eficientă și persuasivă modalitate de a transmite cunoștințele este cea directă, față-în-față, prin limbaj verbal și non-verbal.
[1] Spitzer, Martin – ”Demența Digitală”, Editura Humanitas, 2020, pag. 175.
[2] https://www.hotnews.ro/stiri-international-7059862-lucrare-cercetare-unui-roman-citata-blog-marca-the-new-york-times.htm?ref=newswire.ro
[3] Știrileprotv.ro din 16 iunie 2020.
[4] Datele Ministerului Educației, preluate de Biziday, vezi https://www.biziday.ro/aproape-jumatate-dintre-elevii-din-mediul-rural-nu-au-reusit-sa-obtina-nota-5-la-matematica-iar-unul-din-trei-absolventi-nu-au-reusit-media-5-la-sate-sunt-de-doua-ori-mai-multi-copii-care-au-picat-e/?source=biziday
[5] https://quoteinvestigator.com/2013/01/10/watch-your-thoughts/, cu referiri la Frank Outlaw, Ralph Waldo Emerson, Margareth Thatcher, etc.
ARTICOL PRELUAT DE LA romaniasociala.ro
