MOTTO: „Un copil, un profesor, un condei și o carte pot schimba lumea. Educația este singura soluție. Educația, mai presus de toate !”
Malala Yousafzai[1]
Când a rostit aceste cuvinte memorabile, la 12 iulie 2013, Malala - pakistaneza scăpată, prin grația Dumnezeului cel Binefăcător și Milostiv, dintr-un atac sângeros al talibanilor - avea doar 16 ani. Din nefericire, lumea i-a ignorat discursul plin de miez, fiind prea ocupată cu satisfacerea plăcerilor primare, într-o epocă a consumerismului decerebrat, încurajat perfid prin toate mijloacele posibile și imposibile. Înălțimile spirituale nu mai atrag pe nimeni, sunt inaccesibile celor mulți și cer renunțări, sacrificii cu duiumul. Distracția a devenit țelul suprem al fiecărui puber, nicidecum cartea, care presupune însingurare voluntară și o stare anume. Or, o simplă mângâiere a smartphone-ului te duce instantaneu în universul mahalalei vulgare, unde toți proștii sunt activi și importanți...
„Astăzi avem droguri și pizde,
Nimeni nu poate să reziste,
Eu sunt Gheboasă din junglă,
În trecut am tras doar din pungă,
Acuma tragem doar la dungă,
Și facem banii pe lângă,
Ca să ne-ajungă.”
Nici n-am deschis bine ușa haznalei internaute că stropii scatofagi m-au și împroșcat, azvârliți de plebea trapisto-rapistă, adunată la Neversea, Untold și Electric Castle ca să delireze în brațele înșelătoare ale magiei albe. Astfel de spectacole, adevărate orgii stupefiante, organizate (culmea!) cu complicitatea scandaloasă a primăriilor, s-au extins ca o metastază pe creierele deja arse ale copiilor și puștanilor de aici și de aiurea. „Pun bani la ciorap, te fac !” sună motto-ul acestei generații pretimpuriu ratate, nerăbdătoare să-și irosească viața într-o continuă halucinație. Idolii lor sunt trepanații drogați și alcoolici cu apucături de jivine abia ieșite din grotele preistorice, cu tatuaje cu tot. Bașca belciugele aferente vârâte în buze, nas, obraji... De aceea, nu-i de mirare că învățământul și-a pierdut rolul educativ, umilit de rețelele de socializare, lațul în care omenirea și-a băgat singură gâtul. Așa se explică și faptul că „42% din elevii claselor I-VIII se încadrează la nivelul nefuncțional al literaţiei, ceea ce înseamnă că 42% nu au deloc competențe în interpretarea unei informații, în formarea unor idei proprii şi integrarea acestora în contextul dat, nu pot interpreta și nu pot argumenta ipoteze și concluzii, nu pot stabili asemănări şi diferențe între personaje, fapte sau concepte și nu pot plasa informaţia accesată într-un context general, cu o realitate recognoscibilă sau posibilă (trecută, actuală sau viitoare).”[2] Vasăzică, circa jumătate din eșantionul respectiv e alcătuit din adolescenți „tufă de Veneția”, adică o masă ideală pentru manipulările de orice fel. Ideal, nu ? Fiindcă ignoranța a devenit deja politică de stat oriîncotro îți arunci privirea buimăcită de atâta propagandă în numele falselor valori. Ca de exemplu al diversității, sistemul de educație având „obligația să valorizeze perspectivele identitare diverse. Ceea ce poate suna bine dacă nu suntem atenți, dar asta deschide calea la tot soiul de aberații: o să ne trezim mâine că un elev vine la școală declarându-și identitatea de fluture, iar potrivit acestui articol de lege școala are obligația să-i aducă nectar pentru a-i «respecta și valoriza perspectiva identitară !»”[3] În definitiv, și fluturii sunt liberi... Mă întreb, deloc optimist, până unde se va ajunge totuși cu atâta libertate? Am suficiente motive să fiu pesimist, conștient că excesele n-au adus nimic bun în istorie, dimpotrivă!
Cu astfel de frămăntări însoțesc clinchetul primului clopoțel, incapabil să mă scutur de amintirile de demult... Atunci când dascălii erau niște icoane și lor le încredințam inocența, visurile noastre de oameni în formare. Arar se întâmpla să nu le respectăm povețele, să crâcnim, invocând felurite bazaconii înfășurate în sloganurile mincinoase ale dreptului neîngrădit la opinie, obrăznicie și lene. S-o recunoaștem fățiș că „în școala de azi nu mai există autoritatea nimănui: nici a ministerului asupra directorilor, nici a directorului asupra profesorilor, iar despre autoritatea – intelectuală, morală și comportamentală – a profesorilor asupra elevilor… ce să mai vorbim!?
În trecut, când un copil avea o notă proastă, el era considerat responsabil de asta. Azi, părinții îl consideră responsabil pe profesor. Eu am crescut într-un sistem în care profesorul avea toate drepturile și elevul niciunul. Sigur că nu era bine, dar acum tindem spre un sistem în care elevul are toate drepturile și profesorul niciunul. Învățarea și educația nu se pot realiza decât dacă ne bazăm pe autoritatea morală, intelectuală și comportamentală a profesorului. Or, azi, aceste trei componente de bază nu mai sunt la ordinea zilei. Rezultatele nu sunt bune. (…)
Universitățile tind să devină un loc de parcare pentru incapabili: ajunge profesor universitar orice terchea-berchea.”[4]
Scurt și concis, ca dispozitivul unei sentințe de condamnare la ignoranță veșnică, pfu, ce tristă constatare !... Ne-am risipit șansa de a ne educa, deși ne era la îndemână, nu-i mare scofală să pui în mâna copiilor o carte și un condei! Cu o condiție însă – să ai și însămânțătorul de entuziasm, de cultivare a minții. Profesorul, adică. Și, musai !, o societate angajată instituțional să-l stimuleze și să-l protejeze prin măsuri efective, nu declarative !
