Mi-ar plăcea să cred că o dată cu trecerea eclipsei, România a intrat pe un nou drum, unul fără fundătură, aşa cum au fost cele de până acum. Renaşterea României – nu spun vorbe mari – poate pleca de aici. Spectacolul eclipsei a fost superb, am simţit, o clipă, cu toţii că ne aflăm pe un Titanic, fiind scoşi la suprafaţă de ghearele luminii. Lumină care ne lăsase pradă unui sentiment al scunfundării totale, pe un vas al Întunerciului, al fricii. România a ieşit încă o dată la lumină, la propriu, urmează, aşa cum spuneam să iasă şi la liman. Nu se poate să nu fi căpătat fiecare dintre noi puţină energie pozitivă, altfel de energie decât cea care durează o secundă, un minut sau un ceas. Avem nevoie, aşa cum am scris şi altădată, de inspiraţia unui drum noi şi, mai ales, de puterea de a-l construi. Construirea la nesfârşit a unor poteci pe care să le considerăm drumuri naţionale trebuie, de azi, să ia sfârşit. Altfel ne vom pierde ca şi până acum în bifurcaţiile neputinţei. Nu e uşor deloc, ba chiar e înfiorător de greu, dar măcar să ne propunem să construim altceva, mai temeinic, mai frumos, mai durabil. Parcă am muncit cu toţii, până ieri, la reconstrucţia României ca nişte zilieri care au vrut să câştige pe perioada unei veri, întinse pe zece ani, nişte bani pentru zile negre.
Am văzut cu toţii şi am trăit frumuseţea eclipsei. Asta şi pentru că avem certitudinea că soarele va străluci din nou pe cer, după ce Luna îl va fi acoperit vreme de două minute. Nu cred că îşi doreşte cineva să apuce ziua-n care Soarele se va ascunde el, de bună voie, în spatele Lunii. Atunci, probabil, nu va mai fi nimic de făcut…
MARIUS TUCĂ
