Azi nu mă găsiţi la Bucureşti. Sunt plecat din localitate. N-am ordin de deplasare, n-am nici foaie de parcurs, n-am nici măcar delegaţie. Sunt plecat din localitate şi-atât. Sunt plecat pe Dunăre, gata să intru în concurenţă cu colegii mei aflaţi în Croazieră. Sunt plecat pe Dunărea copilăriei mele. Simt şi acum sub pleoape dimineţile reci mergând spre Dunăre pe un drum cu ţărână amestecat cu ceaţă. Cu tălpile goale, mergând printre vii şi cimitir, între vii şi mărginire! În fiecare zi acelaşi drum, aceeaşi direcţie, nerătăcindu-mă niciodată, auzind-o de la distanţă cum tace. E sentimentul acela ciudat, când n-auzi nici un zgomot, dar ştii că e cineva acolo. Aşa e Dunărea! N-o auzi, dar ştii că e acolo, o simţi, aproape că o respiri. Şi, cu cât te apropii mai mult de ea, ţi se schimbă mai tare vocea, timbrul vocii, se schimbă ecoul. Cuvintele se prelungesc chiar dacă vorbeşti în şoaptă, cu atât mai mult dacă strigi. Aşa îşi face simţită prezenţa înainte de a o vedea. Ai altă voce, ai alt glas, ca-n faţa unei întâlniri importante şi te pregăteşte chiar ea pentru asta. Nu vrea să te ia pe nepregătite cu frumuseţea ei. Şi cu toate astea, te va tulbura de la bun început! N-are prea mult timp de discuţii. Curge şi-atât. E tărâmul unei poveşti care nu se termină niciodată. E maiestuoasă, e grandioasă, e misterioasă şi, dacă nu eşti atent şi te laşi furat de ea, nu mai pleci niciodată. Te stabileşti pe unul dintre malurile ei. Dunărea e ca o graniţă care trece prin fiecare dintre noi. O graniţă care ne împarte în doi. Unul, cel pe care-l întâlnim în fiecare zi, îl cunoaştem atât de bine, este eul acela comun şi domestic, cuminte şi supus vieţii, şi celălalt, gata să plece spre necunoscut, cel răzvrătit şi imprevizibil, cel misterios şi neînţeles. Este cel pe care ţi-l descoperă Dunărea o dată cu ea!
