Demult, foarte demult, flăcăii din Samovit treceau Dunărea la Islaz și furau fetele care le picau cu tronc. Le luau cu barca sau cu sania (când apa îngheța bocnă) și le duceau la ei, în Bulgaria.
Acolo le făceau mirese și viața strămutatelor se schimba dintr-odată. Așa s-a întâmplat și cu Mița lu´ Basageac.
Avea vreo 18 ani și ochii negri ca smoala, iar părul lung, de culoarea întunericului, îi atârna până aproape de șolduri. Șolduri rotunde și unduitoare la mers, asemenea unei iole legănate de valuri.
Era frumoasă ca o nălucă, s-o pici cu ceară, ce mai tura-vura ! De cum a văzut-o pe ulițele satului valah, Plamen a simțit că i se aprinde pe dinăuntru întreaga ființă. A început s-o viseze în somn și gândul răpirii fetișcanei i-a încolțit în minte.
Într-o vară, a pândit-o la capul miriștii și i-a spus pe nerăsuflate ce îi strivea sufletul. Ea s-a înroșit ca un bujor, mai-mai să-i ia foc obrajii, și s-a trezit în brațele străinului. Seara se afla deja în casa bulgarului, speriată și vrăjită deopotrivă.
După câteva zile s-a trezit cu ai ei în bătătură, veniseră s-o întoarcă acasă. „Nici dacă mă tăiați în două, rămân cu Plamen orice-ar fi, îl iubesc, el e alesul meu !” și-a înfruntat pentru prima și ultima oară părinții.
Nunta s-a petrecut la fel de repede, aidoma și nașterile, și ridicarea în picioare a copiilor, și plecarea lor la școli, toate rânduielile vieții s-au scurs pe nesimțite. Dar, cu înaintarea în vârstă, dorul de locul natal o seca la inimă.
Sâmbăta ori duminica seara își așeza scaunul cu fața înspre Islaz și își ciulea urechile. Stătea încordată, doar, doar o auzi vioriștii și țambalagiii români. Și-i auzea, of, ce clar îi auzea, parcă i-ar fi cântat ei ! Auzea și chiotele petrecăreților, adesea i se părea că deslușește vocile alor săi...
O prindeau zorile pe prispă, roșietice sau gălbui, uneori vineții. „Hai fa, Mițo, intră în odaie că n-ai pus geană pe geană !” o lua cu binișoru´ bărbatu-su, om bun și milostiv. Degeaba, Mița își făcuse obiceiul ăsta și nimeni nu s-a încumetat să i-l strice.
Cu timpul, zăbovea din ce în ce mai mult scrutând zarea de dincolo de fluviu și își închipuia că nu a fugit din oborul teleormănean. Își imagina că umblă desculță prin șanțurile pline de grașiță și pir, că se scaldă în Olt ori că se încură prin Gerai cu mieii abia scoși din iarnă...
Într-o noapte de toamnă, moartea a ajuns-o dindărăt chiar pe taburetul din care asculta bocetul lui Vasile Lache, departe, în vale... în altă țară. A tras aer adânc în piept și cu greu a apucat să rostească două vorbe, și alea în graiul neamului său. Cum mai răsuna cobza țiganilor lăutari atunci, ziceai să sunt în Bulgaria, nu în România ! Dorul o biruise, nu altceva...
Marian Nazat
www.mariannazat.ro
