Duminicile atunci cînd plouă

Duminicile atunci cînd plouă sînt ca un clopot de sticlă cu pereţii făcuţi din noi, picăturile se preling triste pe dinlăuntru şi pe dinafară ca pe scoarţa unui copac, totul se mişcă încet ca într-o vedere, ca într-o imagine pe care am văzut-o şi am trăit-o, duminicile atunci cînd plouă nu sînt ale noastre, aşa după cum nici noi nu sîntem ale lor, sîntem doi străini puşi să se recunoască din faţă şi din profil, duminicile atunci cînd plouă sînt aidoma unei cauţiuni, ne eliberează de tot ce ne e străin şi ne redau nouă, ne arată cine sîntem noi, duminicile atunci cînd plouă se petrec în noi toate cele nepetrecute luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sîmbătă, toate evenimentele, întîlnirile şi despărţirile care n-au avut loc se întîmplă acum, duminicile atunci cînd plouă sîntem noi, noi cei care căutăm în oraşul acesta locurile uitate de lume şi Dumnezeu, case vechi sprijinindu-se pe curţile lor înainte de a se abandona necunoscutului, necunoscutului oraş care încet-încet tinde să le înghită, case vechi, ca nişte maidanezi de rasă rătăcind printre blocuri cu aerul lor boieresc şi desuet, duminicile atunci cînd plouă sîntem noi, noi căutînd cei mai frumoşi copaci, gutui sau nuci abandonaţi nimănui, copaci vagabonzi rupînd unghiuri, înălţimi şi orizonturi, copaci vagabonzi zbătîndu-se să răsară an de an de spaima sinuciderii, duminicile atunci cînd plouă sîntem noi, noi respirînd aerul oraşului ascuns în sine, vechi şi nepreţuit încercînd să se refugieze pe acoperişurile propriilor case, cerul zbătîndu-se ca să-l salveze printr-o respiraţie, printr-o inspiraţie, duminicile atunci cînd plouă sîntem noi, noi înălţîndu-ne ca nişte zmeie…