Drumurile n-au amintiri. Sau cel putin asa am putea crede. In schimb, drumurile din noi sunt amintiri. Au lumina lor, sunetul lor, pana si mirosurile lor. Undeva, risipite prin mine, am drumuri cu tot cu namolul lor, cu bucuriile lor, cu suferintele lor, ceas cu ceas. Le descopar uneori si mi-e greu sa merg pe ele de teama sa nu stric ceva, sa nu le schimb directia si sensurile. Sau, alteori, in vis, descopar ca nu mai sunt ceea ce stiam ca sunt. Si atunci se insinueaza in mine indoiala ca ele n-au fost niciodata ceea ce am crezut eu ca sunt. Mi-e teama de amintirea lor tocmai pentru ca mi-e teama de mine. Am trenuri lungi care imi strabat amintirile, care ma strabat de la inceput pana la sfarsit. Ma strabat in fiecare zi si fac din mine o halta de luare aminte. Sunt trenuri reci si goale, in care am mers cu genunchii la gura, sunt trenuri pline cu geamurile coborate, oprite in gari mici cu muscate rosii pe la ferestre, sunt trenuri fara nas cu mine veghind la somnul unui azil de semnale de alarma, sunt trenuri trase pe linii moarte, vara, trenuri topindu-se pe sine. Astfel incat sageata-albastra mi se pare a fi un afront la adresa intunericului trenurilor din mine, un barbarism limfatic impotriva sangelui din osiile trenurilor care mi-au strabatut venele pana la incheietura mainii si, inapoi, pana la tample, un sacrilegiu adus trenurilor personale care m-au traversat de la un capat la celalalt fara oprire, o declaratie de razboi la adresa tuturor trenurilor care au trecut prin mine jefuite si cucerite de lumina...
