MOTTO:
„Se moare des, se moare mult, se moare
De parcă numai moarte-ar fi rămas.”
Dumitru Vasile-Delceanu, Rondelul morții
S-a mai prăbușit un stâlp al lumii mele adolescentine. Zilele trecute s-a stins la Turnu Măgurele profesorul de limba română Dumitru Vasile-Delceanu. Mi-a fost diriginte în clasele a XI-a și a XII-a la Liceul „Unirea”. Un dascăl aparte, cu un licăr niciodată domolit în privirea-i azurie. Zbuciumul neodihnit vreodată îl măcina pe dinlăuntru, iar ochii aceia pârjolitori îi trădau nepotolita căutare de adevăruri, de sensuri poetice. Fiindcă omul de la catedră, devenit mai apoi și directorul colegiului, dar și senator, scria versuri, ca orice „trubadur înjunghiat de-o stea”. Bicisnica efemeritate i-a împuținat trupul și i-a cariat sănătatea, lăsându-i doar tumultul acelei priviri iscoditoare și arzătoare. Cu ultimele puteri le-a lăsat celor doi fii un testament mai greu decât lespedea ce separă viața de moarte:
„Ceasul greu în care totuși strig
Cu tăcerea mea să-mi fiți alături
Eu vi-l las să nu vă fie frig
La căderea nunților-omături”.
Astfel s-a petrecut domnul Profesor, despre care Gheorghe Filip nota cândva, premonitoriu, că „«sandalele de aur» îl așteaptă pe Dumitru Vasile-Delceanu la ușă. Nu are decât să le încalțe și să pornească încrezător în lume”. În cea de dincolo, desigur, unde poate își va găsi liniștea și împăcarea, pacea. N-am nicio îndoială, știindu-i revelația onirică de demult:
„Am visat dinainte de a fi c-o să-mi porți
Grija, doamne,-ntre vii, grija, doamne,-ntre morți”.
Dumnezeu să vă aibă în pază și drum bun printre stele, domnule Diriginte !
