Dinlăuntrul labirintului

Omul e propriul său labirint, de unde și nevoia fiecăruia de a avea o Ariadnă la capătul celălalt al firului-destin. Numai că și ea este om și de aici neputința ieșirii la liman. Și atunci care este soluția?  țip speriat. „Inteligența artificială !” îmi răspunde mecanic robotul de lângă mine. Nuu ! Vreau să rătăcesc întruna, prefer aventura fără sfârșit printre semenii mei, nicidecum tovărășia  rece și insensibilă a mașinii ! Când îmi pregăteam următoarea  frază de protest, am simțit în jurul gâtului un laț. Era firul de care tocmai vă povesteam. Mă strângea  de moarte și m-a cuprins frica. M-am trezit. Am visat, deși, acum, nu mai sunt atât de sigur.

Deschid  televizorul,  la o emisiune de știri. Un robot, undeva,  dirijează ditamai orchestra simfonică. Altundeva, un frate de-al lui, tot din ultima generație, susține o conferință de presă...

                                                         *

Cică „Dumnezeul antic a  creat omul antic, adică omul supus greșelii – și, prin urmare, a greșit El însuși”[1]... Dacă  scriitorul rus nu s-o înșela, îmi este teamă să-mi închipui cum arată creaturile Dumnezeului postmodern...

                                                         *

         Sunt deja la asfințit și, de la un timp, am  senzația că mă urmărește cineva, prea îi aud pașii apăsați, hotărâți. Mă uit îndărăt, dar nimic.  Mi s-o  năzări ? Într-un final, dezleg misterul:  „Nu, nu bătrâneţea, slăbiciunea și moartea ar trebui să ne-ngrozească, ci faptul că în urma noastră vin oameni noi, mai tineri şi altfel plămădiţi. La urma urmei, asta înseamnă moartea. Nimeni nu ne trage în mormânt, ci suntem îmbrânciți din spate.“[2] Caut să le explic că  n-au niciun motiv să mă zorească,fiindcă oricum ceasul meu e în mâinile Ceasornicarului Suprem și că-mi va suna  negreșit în curând. Geaba le vorbesc, parcă  ar fi surzi, zău ! Tac resemnat, conștient că  „aşa a fost de când lumea: două generaţii care se ating și se succed se suportă extrem de greu şi punțile dintre ele sunt extrem de fragile. Şi totuşi, multe dintre divergenţele şi conflictele iscate între generaţii se întemeiază, la fel ca majoritatea conflictelor în general, pe neînţelegeri.”[3] Hm, viața ca  neînțelegere, ce trist...

                                                         *

„Spune-mi ce iubești, și eu îți voi spune cine ești”[4], citesc într-o carte și rămân pe gânduri. Răposatul papă chiar nu s-a înșelat, cu o condiție însă - mărturisitorul să fie sincer ! Și ar mai fi o completare obligatorie: „Spune-mi ce urăști, ca să-ți spun cine ești”...

                                                         *

„Și, ori de câte ori, bărbații și femeile trag umerii spre spate, înseamnă că pornesc  undeva, fiindcă nimeni nu te poate călări  decât dacă ai spinarea încovoiată”[5], remarca  la 3 aprilie 1968, înainte de a fi asasinat, tragicul Martin Luther King Jr. Privesc împrejur, pe strada forfotitoare, și observ numai oameni aduși de spate, cu umerii povârniți. Stau încremenit și îi cercetez atent, poate le descopăr cauza infirmității.  În cele din urmă mă lămuresc – îi călărește bicisnica viață.Și ce-i  mai plesnește cu biciul, și ce călcâie le arde între coaste...

                                                         *

         „Nu suntem doar savanți; suntem oameni, de asemenea”[6], a simțit  nevoia să se scuze  întrucâtva J. Robert  Oppenheimer la puține  luni după ce copilul său  de suflet  sfârtecase sute  de mii de japonezi la Hiroshima  și Nagasaki. Au mai trecut niscaiva ani și fizicianul ni s-a destăinuit pe de-a-ntregul: „Am știut toți că lumea nu avea să mai fie la fel. Câțiva au râs, câțiva au plâns, majoritatea  au tăcut. Mi-am amintit  versetul  din vechiul text sanscrit, Bhagavad – Gita: «Acum  m-am prefăcut în Moarte, nimicitoarea lumilor».”[7] Și totuși, sunt savanții oameni ?  Inclusiv cei murdari pe mâini de sângele victimelor  de conjunctură[8], transformate în  cobaii noilor cuceriri științifice ?...

                                                         *

„Cuțite înfig în noi doar cei pe care îi iubim”, ne-a lăsat cu limbă de moarte Ileana Vulpescu. De aceea, uneori, când îmi pipăi trupul, ocolesc cu grijă cicatricele acelea nevindecate vreodată...

                                                         *

 Zice Părintele Necula: „Nu există lege care să ne facă  să iubim! Poți să dai câte decrete vrei, oricâte hotărâri ale nu-știu-cui, n-are nicio treabă, n-are ! Iubirea nu încape în lege ! Ea e  exercițiul cel mai bun de supraviețuire!” Încerc să-mi imaginez imposibilul  act normativ cu un articol unic: „Orice persoană, indiferent de vârstă, sex, rasă, confesiune religioasă, are obligația de a iubi. Încălcarea acestei dispoziții are ca efect decăderea din drepturile  naturale și cetățenești.” S-ar înființa,  bineînțeles, și  o Poliție a Iubirii îndrituită să vegheze la respectarea  prevederii cu pricina...

                                                         *

„Drept înainte nu poți merge foarte departe”[9], rostește Micul prinț, surprinzând ca nimeni altcineva tâlcul caznei individului pândit ireversibil de finitudine. Să fi știut  el că orice cale trece printr-o încâlcitură  de galerii, sortită fiecăruia dintre  noi de capricioasele ursitoare și că linia dreaptă, ca drumul cel mai scurt între două puncte, nu-i decât o creație imaginară? În definitiv, până la moarte, ocolești cogeamitea, ademenit de cărările întortocheate ale dedalului. Chiar,  câți  pământeni oare își doresc să meargă foarte departe ?

                                               *

 Adesea, îl aud  pe Iisus povățuindu-ne  din Cerurile necuprinse: „Eu sunt ușa. Străduiți-vă  să intrați pe ușa strâmtă. Mulți vor încerca, dar nu vor putea.  Strâmtă  e poarta, îngustă  calea ce duce la viață, puțini o găsesc.”  Fiul Domnului își încheie rostirea și o liniște  apăsătoare, sfredelitoare, pogoară pe pământ împresurându-mă. Dau să fug repede din casă, s-o iau oriîncotro văd cu  ochii, doar că nu mai nimeresc... ușa. Culmea, adineauri era la locul ei, ce s-o fi întâmplat ?  Ah, am uitat că orbecăi încă prin labirint...  Măcar de n-ar ațipi  Ariadna, altfel sunt pierdut !