Din Oltenia

 În anii Primului Război Mondial, goniți de sărăcia de-acasă, destui olteni s-au pripășit în capitală. Ajunși aici, imigranții își puneau cobilița pe umăr și vindeau zarzavaturi ori gaz cucoanelor cu stare. Însă viața lor nu era deloc ușoară, dimpotrivă. Aproape că nu exista zi în care să nu se încaiere cu mahalagiii băștinași sau să nu fie înșfăcați de patrulele germane. Abia sosit în zgomotoasa urbe, un tinerel îl întrebă pe fratele său mai vârstnic: „Mă, nene, așa e, mă-n București ? Toată ziulica trebuie să stai cu mâna pe bâtă ?!” Celălalt îi răspunse: ”Nu e tocmai așa, dar trebuie s-o ai mereu la îndemână, că mișună tâlharii la tot pasu´ !”1 Nici azi nu e altcumva în acest oraș al pierzaniei, în care hoții și tâlharii s-au înmulțit de nu le mai știe nimeni socoteala. 

*
„- Cine e ăsta mă Makensen ? Cum îi zisăși ?

- Neamțu´ ăl mare, care-i luă locu´ regelui, după ce fugi din București.

- Cine-i luă locu´ ? Ce, nu mai avem rege ?

- Vezi bine c-acilea-n București nu mai avem ! Îi luă altu´ locu´ ! c-așa e soarta noastră, a ălora mici ! Ăi mari ne pun să ne batem până ne omorâm și ei numa-și iau locu´ unul altuia și tot bine cad !”2

Ba bine că nu, Klaus Iohannis ieși șef peste România în toamnă. Și chiar dacă ăla dinaintea lui nu fuse neamț, ei, stăpânii din umbră, tot bine căzură. Că, de, așa se întâmplă mereu în Valahia noastră urgisită…

*

Geografic, Islazul meu aparține Olteniei, fiindcă este dincolo de râul legendar. Administrativ, e arondat Teleormanului, întrucât s-a ținut mereu de frate mai mic cu Turnu Măgurele. De aceea, islăzenii și-au găsit dintotdeauna rostul în orașul aflat la o aruncătură de băț. Școlile acolo și le-au isprăvit, după care, mulți, au rămas să lucreze la combinatul chimic ori în fabricile răsărite din planificarea comunistă. Capitalismul postdecembrist a pus la pământ industria de ieri, cică stânjenea globalizarea mondială, așa că islăzenii au fugit care-ncotro, prin lumea largă. Și nici dorul prazului nu-l mai păstrează, s-au obișnuit cu gustul bălegarului vândut pe preț de nimic prin McDonald´s-urile pribegiei.

* 

1V. Alexandru Sadovan, Oltenii cu cobilița

2Idem

Pe la chindie, camioanele ridicau la cer țărâna de pe șoseaua mare. Opreau la Sfatul Popular, în centrul comunei, și colectivistele coborau din remorcă. O făceau cu mișcări lente, istovite de atâta muncă la câmp. Aveau chipurile supte și înnegrite de praf, ca și țoalele cârpite, ca și ciorapii fără carâmb. Niște umbre ale deznădejdii mi se păreau în înserările de atunci. Își puneau papornițele pe coada de la sapă și, cu ele pe umerii deșelați, porneau spre casă. Se târau parcă pe liniile încolbuite, mărginite de uluci strâmbe. Când ajungeau în bătătură, uitau că sunt obosite și treceau în obor să potolească dobitoacele. Apoi, frământau repede pâinea, încingeau țestul, aruncau ceva într-o oală și astfel pridideau până la răsăritul lunii. Nu se odihneau o clipă, habar n-am de unde găseau atâta energie. Ațipeau cu dumicatul în gură și, adesea, nu mai apucau să se spele ori să se dezbrace. Dimineața, în zori, o luau de la capăt, năpăstuitele… De aici, din lumea asta abrutizată, vine femeie româncă, așa că n-o huliți prea tare! Nimeni n-a pătimit ca ea.