Ce faci, prietene? Mai eşti acolo? Acolo unde am ştiut întotdeauna că eşti. Prietene? Lumea asta în care trăim seamănă din ce în ce mai puţin cu lumea noastră. Nu mai are nimic din vremea copilăriei, din vremea adolescenţei şi prieteniei noastre. Prietene, dacă pot să mă adresez în acest mod cât se poate de ironic, prietenia nu prea mai înseamnă nimic astăzi, nu prea mai dă nimeni doi bani pe ea. Ştiu că tu ai fost întotdeauna acolo. Că n-ai plecat niciodată. Că am crescut împreună, că am suferit împreună la primele iubiri ale fiecăruia dintre noi, că am fost fericiţi împreună la succesele amândurora, că am plâns împreună la primele despărţiri, că am furat împreună pentru prima dată cireşe, că am furat împreună ultimele gutui. Şi, mai ales, am fost împreună când unul a avut nevoie de celălalt. Şi am făcut asta în ciuda părinţilor, care ar fi vrut alt prieten şi alţi prieteni pentru fiecare dintre noi, pentru copiii lor. Poate că până la urmă încet-încet s-au împăcat cu gândul când au văzut că au trecut zece, douăzeci sau treizeci de ani şi noi am rămas tot prieteni. Sau poate că nu. Oricum, ce mai contează. Noi am rămas prieteni. Viaţa a consemnat asta cu vârf şi îndesat. Şi tot ea, necruţătoare şi, uneori, neprietenoasă, a observat că nu mai avem timp să ne vedem că înainte. În fiecare zi. Sau de câte ori simţeam asta. Astăzi nu ne mai vedem decât rar. Nici de vorbit nu prea mai avem timp. Când şi când ne mai trimitem SMS-uri. Sau vorbim laconic la telefon, întrebându-ne ce facem şi răspunzând pe rând că nu facem nimic. Ştiu că eşti acolo. Că n-ai plecat niciodată. Şi că nici n-o să pleci. Dar parcă nu ne mai simţim unul pe celălalt ca altădată. Nu mai avem timp unul pentru celălalt. N-am mai băut de mult ceva împreună, n-am mai plâns de mult unul pe umărul celuilalt. De fapt, noi n-am mai stat de mult de vorbă unul cu celălalt. Ştim amândoi: lumea e rea! De-asta s-a închis fiecare dintre noi în propria cochilie. Cred că a venit vremea să recunoaştem că am rămas prieteni în gând. E frumos, dar e o amăgire despre care nu vrem să vorbim şi, mai ales, e o amăgire pe care nu vrem s-o recunoaştem. Am rămas prieteni în gând. E frumos, dar atât de dureros. Ce bine ar fi dacă am avea timp să ne întoarcem în copilărie şi să devenim prieteni încă o dată...
