Revoluţia din decemrbrie ’89 a însemnat o mare emoţie pentru poporul român. De atunci încoace, emoţiile noastre au fost atât de puţine, ajungând ca astăzi ele să nu mai existe. Oţară întreagă trăieşte parcă fără puls, intrând într-o moarte clinică a emoţiilor. Ne-am obişnuit să trăim scormonind prin jarul unor emoţii trecute, doar-doar om găsi scânteia care să ne aducă renaşterea. Şi-am scormonit până când am rămas cu cenuşa. Ce e de făcut? Am putea să ne-o punem în cap, dar asta n-ar rezolva problema. Pe de altă parte, nici nu ne lasă inima să luăm făraşul şi să o aruncăm spre cele patru zări. Trecutul nostru emoţinal, se aud nişte voci, are nevoie de fanfară şi multe bocete, eventual de o statuie pe Muntele Găina. I-auzi! În loc să ne căutăm Emoţia, ne apucăm de jelit. La asta ne pricepem cel mai bine. Şi nu de ieri, de azi punem bocetul înaintea curajului de a înfrunta resemnarea. Marile emoţii nu vin din cer. Marile emoţii nici măcar nu se importă. Marile emoţii vin din suferinţele neîmplinirii, din puterea sufletului de a se arcui după ce a stat cu genunchii la gură. Nu poţi să te porţi ca o pasăre de curte şi să simţi zborul ca o pasăre de pradă. Emoţia zborului vine după ce dai din aripi. Dacă vom continua să căutăm marile emoţii prin văicăreală şi bocet sau implorând cerul, vom rămâne cu cenuşa, iar renaşterea noastră va avea de aşteptat. Marile emoţii tânjesc după întâlnirea cu poporul român. Totul e ca şi el, poporul, să-şi dorească acestă înâlnire. Căci la despărţiri ne pricepem mai bine ca oricine.
MARIUS TUCĂ
