Demnitate şi suflet de ghişeu

Lungul drum al demnităţii noastre a trecut şi a stăruit prin faţa ghişeelor statului, acele ghişee aflate la o înălţime atît de mică deasupra podelei, încît de fiecare da­tă ca să poţi vorbi cu cel dinăuntru trebuie să te apleci pînă la pămînt, de aici şi încovoiala noastră, de aici şi spatele nostru încovoiat, statul a avut grijă la propriu să n-avem coloană vertebrală, ne-au chinuit şi ne mai chinuiesc cu aceste ghişee meschine, făcîndu-ne să ne simţim mici şi cocoşaţi, umili şi aplecaţi, iar lucrul ăsta nu se întîmplă în faţa destinului sau în faţa morţii, nici măcar la întîlnirea vie­ţii noastre sau la întîlnirea cu ne­cu­nos­cu­tul, ci tocmai atunci cînd ne plătim dările către stat, cu alte cuvinte sîntem aplecaţi nu atunci cînd primim, ci atunci cînd dăm, şi uite aşa sufletul nostru de ghişeu s-a obişnuit cu ideea că trebuie să treacă pe acolo din cînd în cînd, să se ploco­neas­că în faţa unui funcţionar căruia, de cele mai multe ori, nu i se vede faţa, i se aude doar vocea fie plictisită şi scîr­bi­tă, fie acră şi arţăgoasă, de-aia a fost pus acolo, în sluj­ba cetăţeanului, să-l mai umi­lească şi el un pic, să-l vadă, aşa cum s-a întîmplat cu un mare actor, scos din minţi şi aplecat, cocoşat, strigînd în gura mare din po­ziţia asta: "Am şi eu demnitatea mea…".