Un ziar anunţa zilele trecute că anul acesta va fi criză de brazi. O veste ca un semn rău, într-un an mai greu, mai urât, mai trist ca oricare altul. În timp ce marile oraşe ale lumii pregătesc Sărbătorile de Iarnă, împodobindu-se, în timp ce pregătesc sosirea anului 2000, la Bucureşti, în decembrie, nici beteala cenuşie n-a fost scoasă de la naftalină. Şi aici nu e vorba doar de beteală, care nu întotdeauna străluceşte, e vorba de starea de graţie - învăluită în aur, mister şi suferinţă - pe care noi am avut-o, am cucerit-o în decembrie. Nu mai avem putere, nu mai suntem în stare să primim în suflet lumina Sărbătorilor de Iarnă, frumuseţea libertăţii, suntem pregătiţi măi degrabă să ne închidem în cochilii, aidoma melcilor. O ţară de cochilii, ca o pădure de brazi peste care, în curând, se va aştene zăpada. Peisaj stelar cu orizonturi de umilinţă şi izolare în aşteptarea unei primăveri. Nu ştiu de ce, noi românii, trăim starea schimbării anotimpurilor, de parcă ne-ar prinde mai bine sufletului să schimbăm între ele, în calendar, Naşterea şi Răstignirea lui Iisus. Ca şi când, într-un mers al timpului, viaţa noastră ar avea nevoie să trăiacsă mai întâi Renaşterea şi abia după aceea naşterea Mântuitorului. Trăiesc sentimentul ăsta profund, de parcă florile de gheaţă din fereastră se transformă-n ghiocei. Ca şi când iarna, în decembrie, îşi are sfârşitul şi, ciudat, începutul în martie. Pentru noi timpul suferinţei merge înainte, iar timpul împăcării merge înapoi. De aici şi basmul dureros al lui decembrie, când fiinţa ni se zbate în zbor şi prăbuşire. Caşi când ne-am fi agăţat de aripile unor îngeri, dacă nu chiar de aripile lui Dumnezeu.
MARIUS TUCĂ
