De la București la San Antonio, stârnit de un traficant de droguri

Sala de judecată nu mai cunoaște atmosfera irespirabilă de altădată.  Hulita pandemie a pus nițică ordine în desfășurarea ședințelor și, de la o vreme, nu trebuie să așteptăm cu orele, ca deunăzi, să ne vină rândul la bară. La toate astea reflectez în timp ce pe ecranul din dreptul boxei acuzaților  apare chipul neras și negricios al unui inculpat arestat. Îl privesc cu atenție după ce își rostește frazele de început. Vorbește apăsat  și altfel,  se vede că a trăit prin Occident, deși n-are mai mult de treizeci și cinci de ani. „Domnule Președinte - își continuă ultimul cuvânt istețul țigan -, am consumat cocaină de pe la cincisprezece ani, am stat prin spitale ca să scap de blestemul alb, apoi în pușcărie. Când m-am liberat, am plecat în Olanda, țară libertină, ca să muncesc, dar și fiindcă acolo drogurile au un alt regim și autoritățile sunt permisive. O perioadă a mers, numai că pe urmă am rămas și lefter, și fără slujbă. Cum toți ne acuzau pe noi, românii, că trăim numai din hoții și găinării, m-am gândit să intru  într-o rețea de narcotraficanți, o chestie serioasă, cu ștaif. M-a atras și faptul că ăia din rețea aveau vile luxoase și mașini scumpe, deci câștigau foarte bine. Și iată-mă negustor de pastile halucinogene! Am intrat în România cu un prim transport și am contactat un tip, ca să mă ajute să le distribui. De unde să bănuiesc eu că România continuă să fie o țară conservatoare, și, pe deasupra, plină de turnători, de stropitori, cum le zic eu. Ăsta m-a bingănit imediat,  ca să facă pe mine articolul cu reducerea de pedeapsă și gaborii m-au priponit în doi timpi și trei mișcări. Am greșit, domnule Președinte, dar să  stau încă zece ani în închisoare este prea mult, mi se cam termină viața, vreau să-mi reindividualizați pedeapsa, ca să ies mai repede în civilie.” Magistratul îl ascultă cu nedisimulat interes și-l întreabă direct: „Și  dacă vei scăpa mai repede, din ce vei trăi ?” „O să-mi aranjez un fast-food în apartament, că locuiesc chiar în fața mall-ului și lumea va dori să  mănânce ceva pe fugă și gustos. Știți, am stat destul în Vest și am învățat o droaie de lucruri, unele rele, altele bune. N-o să vă dezamăgesc, o să angajez un bucătar priceput și o să atrag o mulțime de clienți, nu vă mint !” „M-ai convins, îi răspunde omul din jilțul judecătoresc, sigur o să trec pe la fast-food-ul tău când îți vei ispăși pedeapsa!” Și ecranul se înnegrește  brusc, urmează alt dosar, cu legătura online într-un alt  centru de detenție și arest preventiv. Cad pe gânduri, zorit  de o amintire veche de aproape trei decenii...

          Sunt în San Antonio împreună cu alți colegi de branșă (judecători, procurori și avocați). E seară și e o căldură toropitoare aici, în Texas, la început de iulie. Parcă am fi în filmul În arșița nopții... Șeriful, un zdrahon brunet, cu origini hispanice, ne cercetează cu profesionala-i suspiciune. Nu-și închipuise până azi că undeva, foarte departe, există o fâșie de pământ care se  numește România... În  ochii lui aducem a marțieni, eu, Dan Apostol și Gheorghe  Nichita. Îl rugasem să-l însoțim în patrularea nocturnă, curioși să luăm pulsul infracționalității americane. El a acceptat și am pornit câteșipatru în misiune. La un moment dat, o limuzină ne-a tăiat calea, gonind nebunește. Degeaba însă, vigilentul nostru amfitrion a apucat să memoreze numărul de înmatriculare a bolidului, a oprit într-o parcare și l-a căutat pe contravenient  în calculatorul din dotare. Ptiu, drace, în două-trei minute descoperise totul despre zevzec. La noi, la București, am fi așteptat cu săptămânile să culegem atâtea informații. Am mâncat niscaiva sandvișuri, am băut o cola și ne-am continuat rondul printr-un cartier rău famat. Pe o străduță pustie, am zărit doi tineri, dintre care unul era de culoare. Celălalt, alb, a rupt-o la sănătoasa la vederea mașinii cu însemnele poliției. „Sunt traficanți de droguri, făceau un schimb de marijuana, ne-a lămurit texanul. Cel care  a stat pe loc este un colaborator, doar că nu l-am autorizat  și pentru  vânzarea aceasta”. A frânat brusc, l-a  pus pe infractor cu mâinile pe parbriz, l-a percheziționat corporal și l-a trimis acasă pe un ton răstit. Când s-a întors înapoi, polițistul ne-a mărturisit că, dacă era singur, îi trăgea o mamă de bătaie  drogomanului, dar așa l-a chemat a doua zi la secție. „Cum, la voi se mai practică violența corporală?” ne-am mirat firesc. „E, uneori, depinde de situație, ce, la voi e altfel?” ne-a replicat  metisul. „Noi suntem procurori, nu polițiști !” l-am contrat și cu asta, basta. Dimineața, la predarea de tură, ne-am strâns mâinile amical și i-am mulțumit pentru generozitate. Insul ne-a fixat o clipă cu  prietenie și ne-a mărturisit  ușor stingher: „Știți, în școli și în media am auzit lucruri îngrozitoare despre comunism  și de aceea v-am primit cu atâtea rezerve, credeam că sunteți un fel de monștri, deh, propaganda americană ! Acum îmi dau seama că totul a fost o minciună, sunteți asemenea nouă, nicio diferență!” s-a scuzat ca un copil șeriful și a zâmbit larg. „Nu vă faceți prea multe reproșuri,  suntem chit. Și nouă ni s-au băgat în cap tot  lucruri urâte despre voi, deh, tot propaganda, însă celălalt chip al ei, anticapitalist”,  l-am liniștit și ne-am luat la revedere.

           Atunci, în 1993, traficul de droguri nu încăpuse pe agenda  procurorilor și polițiștilor români și întâmplarea din San Antonio avea  semnificația unei realități virtuale, fără nicio legătură cu infracționalitatea de acasă. M-am înșelat amarnic și, în 2000, în contextul proliferării consumului și traficului de stupefiante a fost promulgată Legea nr.143  și abrogat  benignul și desuetul  art.312[1]din Codul penal, noul act normativ prevăzând sancțiuni înfricoșătoare. Strădania legiuitorului s-a dovedit ineficientă, întrucât fenomenul s-a extins aidoma pandemiei și destui militează azi pentru legalizarea consumului de droguri ușoare... Desigur că, în sinergia evenimentelor postdecembriste, dorința lor se va împlini în curând la presiunea ălora de afară, căci lumea în  care am pășit simte organic nevoia de halucinogene, de iluzii provocate chiar și chimic...