De la alfabetizarea forțată la analfabetismul funcțional

Într-o Românie în care abandonul școlar a atins 15,6% în 2020, deși ținta asumată fusese de 11,3%, iar analfabetismul funcțional a depășit în galop 40% (41 % la  citire, 46,6% la matematică și 44 % la științe)[1], un paraguayan venit să joace fotbal în liga alibecilor mă lasă perplex prin mărturisirea sa: „Dedic timp și lecturii, am început cu Biblia, în limba română. (...) Vreau, apoi să lecturez Amintiri din copilărie  a lui Ion Creangă,  cu fiul meu”[2] !! Mă opresc din citit, mă frec la ochi neputând să-mi ascund uimirea. Păi, nu știu câți compatrioți  de-ai mei îl mai caută astăzi pe humuleștean, darămite un străin ! Cică Nică al lui Ștefan a Petrei ar fi total anacronic  și de neînțeles prin limbajul doldora de regionalisme...  De aceea, zău că l-aș propune pe David Meza Colli fotbalistul stranier  al anului la București.

          Dar să mă întorc la miezul problemei de care depinde viitorul acestei țări, destăinuirea șocantă a sud-americanului fiind doar faptul  divers ce m-a îndemnat să așez pe hârtie niște reflecții. Așadar, aproape jumătate dintre români sunt analfabeți  funcționali... Probabil că toți ăștia și-or fi zis  că nu-i  nevoie de carte, „asta făceau oamenii mai înainte, citeau şi scriau, dar de trăit, nu trăiau nici pe dracu', tot căutând drumurile pentru alţi oameni.”[3] Așa că s-au pus pe trăit, mânați pervers de agenții publicitari ai consumerismului deșănțat. De ce să-și stâlcească mintea cu ideile dăunătoare căznite  de spiritele universale alese? În definitiv, procesul de „stupidizare” a populației planetare nu putea ocoli și populația de la gurile Dunării... Nu foarte demult, aici statul comunist  a dus o zgomotoasă campanie de alfabetizare forțată a nefericiților care nu avuseseră parte de școală și îmi aduc aminte cum generația bunicilor mei și nu numai buchiseau seara tainele citirii și scrisului. Nițel mai târziu, cursurile serale erau o obișnuință în  licee și destui au mers ulterior la facultate, împlinindu-și un destin greu de imaginat până atunci. Sigur, alfabetizarea de care pomenesc căpătase un caracter formal, ca orice sarcină de partid, un indicator de plan menit să arate capitaliștilor superioritatea noii orânduiri. Numai că analfabetismul contemporan s-a întins ca pecinginea și nu-i chip să fie oprit. Dimpotrivă, guvernanții de oriunde (inclusiv cei de la București...) par să-l încurajeze, căci nimic nu-i mai convenabil pentru o putere decât o mulțime de proști. Important e să fie cât mai mulți ! Iar o societate preocupată să promoveze nu instrucția școlară, educația și cartea, ci șmecheria, tupeul agresiv și impostura  grobiană, sfârșește iremediabil în mâinile prostocrației.

 EPILOG:

          „Libarca tânjea şi privea.

            -Titîci, spuse Cepurnîi, scoate-o la soare ! Poate că şi ea duce dorul comunismului, şi crede că până la el mai e mult.

            - Și eu cum rămân fără ea ? întrebă Iakov Titîci.

            - Tu du-te printre oameni. Vezi, şi eu am venit la tine.

            - Printre oameni nu pot, spuse Iakov Titîci. Eu sunt un om  bolnav şi boala mea se răspândeşte primprejur.

            Cepurnîi nu putuse niciodată condamna un om al clasei sale, pentru că el însuşi era asemenea lui şi nu putea simţi mai mult decât celălalt.

- Ce boală, ia spune, mă rog ? Însuşi comunismul a ieşit din  boala capitalului, şi din tine o să iasă ceva, cumva, tot dintr-o asemenea  chinuială.”[4]

 Cum a  mai râs istoria  de noi,  împingându-ne dintr-o boală în alta, una comunistă și alta capitalistă, de la alfabetizarea forțată la analfabetismul funcțional... Chiar, cumplită chinuială...