Marea sărbătoare creştină găseşte poporul român pe marginea prăpastiei. Cine l-o fi adus aici numai Dumnezeu ştie! O fi ajuns singur aici, în marş de turmă? L-o fi împins cineva? Greu de spus, dar popoarele au de obicei ceea ce merită. Poate că asta este şi ne merităm soarta. Poate că patimile sunt o încercare în drumul spre Înviere. Dacă stau şi mă gândesc la rezultatele întâlnirii de ieri şi ajung la concluzia că patimile noastre vor continua, amânând Învierea ca pe ultima şansă. Tot e bine că sărbătorim Învierea fără să avem parte de ea, însă. Pentru că mă uit la poporul frate, poporul sârb, care are parte în această săptămână a patimilor de suferinţă, de întuneric şi de moarte. Demnitatea unui popor a cărui îngenunchere se vrea cu orice preţ înseamnă mai mult decât Învierea însăşi. Ce contează că ei au încetat foul, lăsând la o parte armele, pentru a primi cum se cuvine marea sărbătoare? Contează doar orgoliile mai marilor lumii, pentru care Sărbătorile de Paşte nu înseamnă decât un motiv în plus pentru a călca în picioare civilizaţia creştină care a îndrăznit să încolţească aici şi să dainuie atâţia ani.
Am zis!
MARIUS TUCĂ
