Începutul anului 2000 a fost întâmpinat de o Românie săracă şi înspăimântată. Săracă prin grija guvernanţilor şi aleşilor, înspăimântată prin grija lui Vergil Hîncu. Odată infirmate de realitate previziunile domnlui care însoţeşte sau e însoşit de un borcan cu particule, România a scăpat de spaimă, rămânând cu sărăcia. |n mod paradoxal, fără ameninţarea unui cutremur devastator, viaţa românilor a devenit mai tristă şi parcă mai săracă. În faţa unei nenorociri te mulţumeşti cu mult mai puţin decât în condiţii normale, cenuşiul prinde ceva mai multă culoare, oamenii din jur nu mai par aşa de răi, chiar se pot lega prietenii cu necunoscuţi, ninge mai frumos, rude care nu s-au văzut de ani de zile, care nu şi-au vorbit se caută la telefon şi, dacă drumurile nu sunt blocate, se şi întâlnesc. Să trăieşti cu ameniţarea sfârşitului lumii zi de zi – iată în ce constă salvarea ei. Vergil, om venit pe jos, parcă, de la Galaţi cu un borcan în mână, a reuşit pentru două săptămâni să ne arate cine suntem şI mai ales de ce suntem în stare, cum ne trăim nişte posibile ultime zile ale viţeii noastre. Această redescoperire a vieţii, să spunem, a fost partea bună a unui popor anchilozat în sărăcie şi mizerie. Spaima, repet, i-a mai zgândărit puţin măcar pulsul. Partea proastă a acestui experiment în care am fost cobaii domnului Vergil şI ai vieţii constă în faptul că la data fatidică, 15 ianaurie, cei mai mulţi dintre noi au aşteptat cuminţi şi resemnaţi în case sfârşitul. Şi ce-aţi fi vrut să facem, aţi putea să mă întrebaţi revoltaţi? Nu ştiu, v-aş răspunde, sau orice altceva decât am făcut!
