Cum să fugi de moarte ?!

                                                                                MOTTO:

                                                                 „Odată am știut să zbor, odată,

                                                                                 Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte !”

                                                                                Adrian Popescu, Arsura[1]

          Acum nu mai cutreier văzduhul, mânat de giganticele aripi onirice, cum se întâmpla odinioară. Ani de-a rândul  mă înălțam la stele și pufneam în hohote din cerdacul ceresc, încântat de minunea ce se petrecea în somn. Astăzi, visele  mă poartă altundeva, mai aproape de țărână, în lumea de dincolo...

          Deunăzi, de pildă, se făcea că eram pe ulița dintâi împreună cu fiică-mea și cu  fiul ei... Parcă... Îl țineam de mână pe micuț și mergeam înspre curtea bunicilor. Am deschis poarta  și am pășit în  oborul din care am plecat de-a bușilea către finitudinea omenească. În apropiere de casa  bătrânească, nepoțelul meu s-a desprins de mine și a zbughit-o îndărăt. N-a fost chip să-l întorc, așa că am apăsat clanța de la ușă și am intrat în prima cameră. Din odaia în care dormeam cu toții s-a ițit tata-mare. „Mai aveai de gând să stai ?” m-a întâmpinat aspru  bătrânul țăran, reproșându-mi  întârzierea. Copleșit  de un sentiment de vinovăție apărut dintr-odată, am trecut mai departe, în încăperea-găoace a copilăriei. Dumnezeule, totul mirosea a curățenie proaspătă, peste tot, macate și preșuri noi, abia scoase din lada cu zestre. Ce sărbătoare o  fi ? m-am mirat firesc, însă n-am căpătat vreun răspuns. Ma'-marea  și nora ei dormeau buștean pe un maldăr  de țoale neumblate. M-am sculat  confuz și îngândurat. Chiar să fi întârziat ? Și dacă da, unde, oare ? De ce să mă fi dojenit astfel  tatăl mamei mele ? Adorm înapoi, măcinat de îngrijorare. Deodată, lângă pat se ivește o femeie îmbrăcată într-o pelerină neagră cu gluga pe cap. Calcă ușor, dar sigură pe ea. Mi se pare că o cunosc, am mai văzut-o undeva. Unde, oare ? Pfuuu, e  moartea ! Speriat, dau s-o gonesc și  izbesc zdravăn noptiera cu mâna. Visul se oprește, slavă Domnului ! Îmi masez precipitat degetele, încă mă dor. Altă  dovadă nu am de la încercarea tocmai isprăvită, când m-am luptat cu propriul destin, străduindu-mă să-l alung. O naivitate, bineînțeles, știu asta, însă  instinctul  m-a provocat să înfrunt fatalitatea. A râs de mine, sigur. Ca și de alții, că n-oi fi eu unicul caraghios ! Bunăoară,  demult tare, într-un sat de oameni prăpădiți,  trăia un amărât abandonat de Cel de Sus. Ion  se numea nefericitul  și abia  îi crescuseră tuleiele pe obraji. În jurul său, doar singurătate și  nevolnicie. Într-o seară, nici n-apucase să  tragă la aghioase, că s-a și trezit cu Hârca alături. Feciorul s-a  înfricoșat, mai, mai să-i plesnească inima în piept. „Stai liniștit, flăcăule, n-am venit să te iau acum, ci numai să-ți zic să te pregătești, fiindcă data viitoare te voi lua. Rămâi cu bine până atunci !” i-a urat cinic Mătrăcuca și dusu-s-a. Ion  n-a mai închis  ochii în noaptea aceea de răscruce,  mintea lui țesând fel de fel de planuri. „Nu se poate, trebuie să găsesc unul de scăpare !” își repeta întruna. Dimineața, după ce cocoșii răgușiseră de atât  cântat, tânărul s-a  îndreptat glonț la boier. „Ce te aduce la mine ?” l-a țintit  direct bărbatul tolănit la o masă plină cu bucate alese. „Săru' mâna, boierule ! De, mă hotărâi să mă bag argat pe viață la matale. Nu vreau simbrie, ci să mă ții cu mâncare și trențe, și o laviță pe care să dorm cer, nu vă fie cu supărare. Dar am o rugăminte, boierule, dăruiește-mi murgul tău cel mai iute la ceasul sortit mie!” „Așa să ne fie învoiala !” curmă discuția stăpânul și anii se scurseseră pe nesimțite. Mulți și istovitori. Ion îmbătrânise și crezuse că ciudata plăsmuire din tinerețe fusese o simplă închipuire, ca oricare alta. Se înșela, căci odată o visă iarăși pe femeia hâdă. Sări de pe rogojină înainte  ca nenorocita  să-i spună ceva și o tuli la conacul boieresc. „A sunat clipa să ne rupem de legământ !” rosti pe nerăsuflate matinalul musafir. Primi calul făgăduit și o rupse la fugă de mânca pământul, nu mai prididea cu biciușca. Călări așa vreo două zile și ajunse în vârful unui munte, de pe care atingeai lesne Carul Mare. Împrejur, nici țipenie de om, nimic, îți țiuiau urechile de liniștea pogorâtă acolo de-a pururi. Descălecă de pe animalul albit de spume și șezu pe o piatră, răsuflând ușurat. „Gata, am izbutit s-o păcălesc !” își șopti fericit. N-apucă să termine vorba că auzi un zgomot în spatele său. Răsuci capul, presimțind nenorocirea, și o zări pe cea de care se ascunsese la marginea Pământului. „Și aci m-ai aflat ?” se resemnă înciudat fugarul. „Ehee, Ioane, dacă ai ști cât mi-am bătut mintea ca să te ademenesc în acest loc !” îi răspunse Moartea rânjind  malefic...

          De câteva luni, morții mei dragi, din țarina în care m-am săltat cătinel la verticală și am învățat să zbor, mă tot  vizitează noptatic, arar nu-i am în vis. Sunt nerăbdători, mă cheamă la ei și zău că nu le pricep graba. „Mai aveai de gând să stai?” este  întrebarea la care n-am un răspuns, momentan. Ho, că nu  năvăliră turcii ! le-aș potoli  zorul ăsta suspect și mi-aș continua jocul de-a viața, un joc al amânării, în definitiv. Păi, înfățișarea de azi-noapte a mamei  ce altceva să însemne ? Eram amândoi într-o casă domnească, cu mobilă aidoma celei din romanele călinesciene. Pe holul imens m-am  întâlnit cu o prietenă de demult și ne-am pus la taifas. Mama s-a strecurat pe un coridor și a dispărut. Toate ușile erau la fel, albe și fără numere. Am căutat-o în fiecare încăpere, dar degeaba. Tot cotrobăind prin labirintul apăsător și infinit,  m-am pomenit  pe o bicicletă în afara clădirii. Apucasem cu papucii de pânză în picioare și dârdăiam de frig. Pedalam disperat prin șleauri dezghețate ori  pe câmpuri înzăpezite, atent să nu fiu lovit de vehiculele nărăvașe, însă conacul se micșora întruna, cărarea ducându-mă hăt departe, mereu în partea opusă. Răstălmăcesc răvășitorul vis și îmi dau seama că nu-i decât o amânare ocolul acela, astfel încât mă scutur de tăciunii onirici. Mi se mai acordă un răgaz, dar nu se știe cât de lung. Și la ce mi-ar folosi, contează că, deocamdată, sunt viu, „până când neagra doamnă o să-și învârtă coasa”[2] deasupra mea.  La ce să mă ascund de soartă? Nimeni n-a nimerit bidiviul ori bicicleta care să-l scape de Secerătoarea cea precisă și hapsână...

          P.S. Povestea asta cu Ion mi-a depănat-o un amic, însă el nu mi-a zis și de unde a cules-o.

          Ceva asemănător am citit și în cartea lui Jean-Claude Carrière, Cercul mincinoșilor. Cele mai frumoase povești filozofice din lumea întreagă, în capitolul Iar ultimul nostru personaj este moartea. În faimoasa povestioară Diseară la Samarkand, persanul Fariduddin Attar istorisește că într-o dimineață, marele vizir al unei cetăți vestite, strașnic tulburat, i-a spus califului că în zorii zilei, străbătând piața ca să vină la palat, a simțit o izbitură în umăr. „M-am întors și am văzut moartea uitându-se țintă la mine. (...) Am recunoscut-o pe dată așa cum era ea îmbrăcată în negru și cu un șal roșu. Este aici. Se uita la mine ca să mă sperie. Pentru că mă caută, de asta sunt încredinţat. Lasă-mă să plec din oraș tot acum. Am să iau calul cel mai iute și deseară am să fiu la Samarkand. (...)  Am văzut-o cum te văd. Sunt sigur că era ea, așa cum ştiu că tu eşti tu și nimeni altcineva. Îngăduie-mi să plec, rogu-te.

            Califul, care ţinea la vizir, l-a lăsat să plece. Omul s-a întors acasă, a înșeuat cel mai bun cal și a ieșit în galop printr-una din porţile orașului, îndreptându-se spre Samarkand.

            Ceva mai târziu, califul, mânat de un gând tainic, a hotărât să se deghizeze, cum făcea câteodată, și să iasă din palat. S-a dus singur în piaţa cea mare, s-a pierdut în zarva târgului, s-a uitat după moarte, a zărit-o şi a recunoscut-o. Vizirul nu se înșelase. Era chiar moartea, înaltă și slabă, înveșmântată în negru, cu chipul pe jumătate acoperit de un șal de bumbac roșu. Umbla de colo colo prin piață fără să fie băgată în seamă, atingând ușor cu degetul umărul unui negustor care-și înșira marfă pe tejghea ori braţul unei femei purtând o legătură de frunze de mentă, ferindu-se din calea vreunui copil care alerga spre ea.

            Califul s-a îndreptat spre moarte. Aceasta l-a recunoscut pe dată, cu toate că era deghizat, şi s-a înclinat în semn de respect.

            -  Am să te întreb ceva, i-a spus încet califul.

            - Te ascult.

            - Marele vizir este un bărbat încă tânăr, în plină putere, harnic și, după câte ştiu, cinstit. De ce azi de dimineață, când venea la palat, l-ai împins și l-ai speriat? De ce te-ai uitat urât la el?

            Moartea a părut uşor surprinsă și i-a răspuns califului:

            - Nu voiam să-l sperii. Nu m-am uitat urât la el. Doar că, atunci când ne-am întâlnit întâmplător în mulțime și l-am recunoscut, nu mi-am putut ascunde mirarea, iar el s-a gândit poate că-l ameninţ.

            - De ce mirare? a întrebat califul.

            - Fiindcă, a răspuns moartea, nu mă aşteptam să-l văd aici. Am întâlnire cu el deseară la Samarkand”...