La început, poeţii au murit pe furiş. Probabil de teamă să nu tulbure prea tare atmsofera unei lumi preocupate de violuri, tâlhării şi crime. „Mai bine”, într-un fel, că n-au aflat prea mulţi că din ’89 încoace au murit poeţi, o duzină, nu mai unul şi unul. I-ar fi acuzat – mi-e groază să mă gândesc – de destabilizare. Poeţii şi-au permis luxul să moară în linişte, fără să fie duşi pe ultimul drum de o naţie căreia i-au închinat limba, fără scandal, pe furiş, cum spuneam la începutul tabletei. Am putea spune că trupul lor a fost dus pe drumul fără întoarcere doar de cei dragi, fraţi, soţi, soţii şi cele dragi, versuri, poeme, cărţi. Când într-oţarăpoeţii mor pe furiş înseamnă că sufletul acelei ţări e şi el pe moarte. Mâine-poimâine ne vom trezi într-o lume fără poeţi. De la Revoluţie încoace să fi fost nebun să te apuci de poezie, când în jurul tău sunt gata să moară de foame oameni de afaceri. De-aia nici nu se mai nasc poeţi. Eu cred că secolul XXI va fi, cel puţin pentru România, secolul poeziei, al poeţilor sau nu va fi deloc. Pentru că fără poezie secolul XXI ne va fi găsit prin păduri, adulmecând vânatul, eventual mistreţul. Fără colţi de argint, că va lipsi poetul. La început, poeţii au murit pe furiş. Astăzi continuă să moară la fel.
MARIUS TUCĂ
