Cineva se întreba ce semnificaţie are vizita secretarului de stat american, Madeleine Albright,la Bucureşti. Noi, dacă am fi răutăcioşi am putea spune că nici una. Cum însă viaţa ne-a făcut mai buni suntem în măsură să răspundem că absolut nici una. Pentru că mângâiatul pe creştet nu se poate înscrie la categoria semnificaţii. Se pare, trebuie să remarcăm totuşi că suntem cea mai măngâiatăţară, la propriu, din această zona devenită blestemată de binecuvnâtată ce a fost la începuturile ei: România este elevul cumite şi silitor care face tot ce îi spune dirigintele lumii. Ia de fiecare dată poziţia care i se cere, participă la toate orele ş.a.m.d. Cu toate astea, nu ştiu cum se face că de câte ori e să fie premiat(ă) coroniţele revin altora. Nouă ne sunt oferite menţiunile. Toate menţiunile din lume. Şi vorbele frumoase! Ca pentru fetele iubite. Ieri, Madeleine Albright, îndrăgită prin această parte a Europei doar de refugiaţii albanezi aflaţi prin taberele dinMacedoniaşiAlbania, spunea că “România poate fi socotită membru al familiei NATO”. Un membru al familiei care doarme pe afară, neamaiavând loc în casa familiei NATO, iar masa o ia în oraş la McDonald’s. Socotită, socotită, doamnă Albright, numai că România n-a intrat în calculele dvs, sau poate a fost sub linie, fără loc, după cum se mai spune despre elevii buni, dar fără noroc. Oricât de silitori, de cuminţi, de buni am fi, oricâte ploconeli am face în faţa ei, e clar că nu ne are la suflet doamna dirigintă a lumii. Bill saxofonistul ne-a mângâiat pe creştet. Tony Blair a făcut-o şi el, în plus ne-a pupat şi pe frunte. Madeleine Albright, la fel. Cât despre un eventual ajutor acordat României pentru pierderile înregistrate în urma războiului din… creştet. Cât despre participarea la reconstrucţia Iugoslaviei, ce să spunem? Se pare că implicarea noastră se va face tot prin creştet. Urmează, nu va dura mult, ca un alt lider al Americii sau Europei Occidentale să vină la Bucureşti şi să-l mângâie.
MARIUS TUCĂ
