În 1992, Vintilă Horia, referindu-se la perioade ce a urmat Marii Uniri, nota că „optimismul democratic ne-a golit pe dinăuntru, ne-a dus la corupție, la pornografie, la o disperată încercare, de sus în jos, de anihilare a energiilor celor mai caracteristice ale poporului român, la apăsarea țărănimii și la izolarea ei în mizerie pentru a o înlătura de la cultură, și deci de la un proces de creație care deranja abstractul nespecific; statul abstract românesc construit între cele două războaie a fost mare pe dinafară și mic pe dinăuntru, un fel de sucursală a abstractului occidental, deschisă spre autoanihilare.”[1]
„Sucursala abstractului occidental” s-a întrecut pe ea însăși abia după 1989, când a importat la comandă și în galop formele apusene, fără ca aici, în Valahia, să existe și fondul adecvat, așa încât autoanihilarea noastră ca țară este cam împlinită. Cât despre corupție, nimic nou, capitalismul oferind cadrul ideal unei îndeletniciri străvechi și nelecuibile, în care cetățeanul și statul colaborează profitabil, într-o complicitate nefisurabilă. Căci „păzitorii sunt spinii trandafirului care apără de atingeri grosolane gingașa Floare Statală”[2], însă lor trebuie să le pice niscaiva ciubuc, altminteri ce gheșeft e ăla? Unul dă, altul primește și toată lumea se descurcă nu doar la noi, în hulita Balcanie, ci pretutindeni, numai că miza la vestici e uriașă în raport de mizilicurile levantine. Bunăoară, Stejărel Olaru devoalează în cartea sa, Maria Tănase: artistul, omul, legenda, astfel de istorioare, condimentate caragialean, fiindcă altcumva nu se poate, coane cititorule ! De pildă, Alfred Paximade era un personaj în vogă între cele două războaie mondiale în societatea pestriță a Bucureștilor. Polițist, „mare amator de petreceri și femei, dar și carierist care călca peste cadavre”, decorat în 1929, deci nu fitecine. Problemele sale „au început în vara anului 1940 şi au culminat în septembrie, când a fost suspendat din funcție de noua guvernare legionară. İ s-a redeschis atunci un dosar mai vechi în care era acuzat de instigare la asasinat. În martie 1939, Georgeta Bibicescu Tempeanu, o farmacistă din Bucureşti, a fost ucisă cu o cruzime feroce de Olga Tcacenko, servitoarea sa, şi de İon Huşeanu, concubinul servitoarei. Farmacista a murit prăbuşindu-se fulgerător în urma unor lovituri teribile cu ciocanul primite în zona capului, fiind în final şi sugrumată de cei doi complici, ce urmăreau doar să o jefuiască. Aceştia au fost prinşi după doar câteva zile, timp în care crima a fost descrisă amănunţit în presă şi a produs indignarea bucureştenilor. Paximade, şi el revoltat după ce a văzut fotografiile cadavrului mutilat, a hotărât să-i execute pe cei doi fără să mai aştepte finalul anchetei şi decizia instanţei. Prin urmare, în seara zilei de 4 spre 5 aprilie 1939, la ordinul său, criminalii au fost împuşcaţi la marginea şoselei Giurgiului sub pretextul că au încercat să fugă de sub escortă, iar trupurile lor arse la crematoriu, care primise ordinul să încălzească cuptorul înainte ca ei să fie scoşi pentru aşa-zisa reconstituire.
Faptele nu erau inventate, iar dacă legionarii ar fi rămas o vreme mai îndelungată la conducerea Ministerului de Interne s-ar fi ajuns, fără îndoială, la trimiterea în judecată şi condamnarea sa. Însă înăbuşirea rebeliunii legionare de la sfârşitul lunii ianuarie 1941, precum şi relaţiile de prietenie pe care le avea cu procurorii l-au salvat pe Paximade, căruia i-a fost ridicată suspendarea, i s-a redat salariul, iar în iulie 1941 a fost numit inspector al Poliţiei din Basarabia, cu sediul la Chişinău.” În cele din urmă, nu scapă de brațul lung al legii și în 1964 este condamnat la 19 ani închisoare, însă este eliberat în același an. După ce părăsește penitenciarul, își găsește refugiu la cumnatul său, fostul ministru de interne țărănist Mihail Ghelmegean, gazda exprimându-și deseori nemulțumirea „că un deținut politic - fie el și cumnat - îi strică reputația, se plângea prietenilor că este o lichea, un înfumurat, un pretențios și un obraznic, că niciodată nu l-a putut suferi și că mai bine murea în închisoare.” Ei bine, individul apare și în povestea dintre Maria Tănase și Sandu Eliade (Solomon Bercovici, pe numele său real), cei doi concubinând vreo zece ani. Iubitul celebrei cântărețe „se ocupa şi de afaceri, fiind în căutare de câştiguri sub formă de comisioane obţinute în urma contractelor intermediate cu primăria. Această preocupare ar fi trebuit să fie în contradicţie cu simpatiile sale politice, căci avea puternice convingeri comuniste, dar în anii 1930 a reuşit să le facă pe amândouă. Însă atât activitatea politică de stânga, într-o perioadă când partidul comunist era interzis, cât și cea de întreprinzător capitalist suspectat de trafic de influenţă.(...) Potrivit lor, Eliad a fost de fapt un intermediar al societăţii de construcţii de poduri şi pavaje Bazaltin pe lângă Al.Gh. Donescu, primar al Capitalei între 1934 şi 1938, «de a cărui simpatie se bucura, utilizând-o pentru a obţine mari lucrări de antreprize de pavaje, realizând importante câştiguri din comisioane». (...) Note informative despre «evreul comunist Sandu Eliad» sau despre «evreul democrat băgat într-o mulţime de combinaţii la primărie». Informatorul Damian, de exemplu, menţiona în 1939 că împreună cu poetul Cicerone Theodorescu «au fost pe timpul ultimei guvernări liberale oamenii lui Al. Donescu, primarul Capitalei, care îi plătea cu peste 12 000 [de] lei lunar pe fiecare, aprobându-le în acelaşi timp diferite cereri care le aduce venituri bănoase.(...) aducea aprobări soc.(ietății Bazaltin) de la primărie pentru lucrări de pavaje, apoi intervenea la primarul Al. Donescu pentru încasarea ordonanţelor de plată care, după cum se ştie, nu se eliberau decât la favoriţii primarului. Împreună cu Horia Oprescu, director la Dir.(ecţia) Financiară a primăriei, şi cu Cicerone Theodorescu, Sandu Eliad era numit în fiecare an în comitetul de organizare al Lunei Bucureştiului, de unde primeau, sub formă de diurne, sume însemnate. (...) Credem, prin urmare, că Eliad şi Paximade se cunoşteau deja. Mai ales că lipsa acțiunilor penale împotriva lui Eliad, în condiţiile in care ar fi fost o ţintă perfectă și atrăgătoare în acele vremuri - era evreu, comunist si corupt deopotrivă -, indică faptul că acesta se bucura de o anumită protecţie printre polițiștii şi agenții Siguranţei.” Ieri ca și azi, ca și mâine, nimic nou, regulile îmbogățirii pe căi ocolite și ilicite nu s-au schimbat vreodată. Dă-mi să-ți dau ! rămâne deviza de aur a băieților deștepți dintotdeauna.
În cele din urmă, Sandu Eliad este arestat în 1942, împreună cu soția sa, actrița Agnia Bogoslava și „pentru eliberarea lor s-au realizat eforturi comune. Actorii, care au făcut demersuri pe lângă autorităţi, semnând petiţii şi intervenind pe lângă membrii guvernului. Bereşteanu, care obişnuia să joace pocher cu generalul Nicolae Pălăgeanu, prefectul Bucureştiului, şi pe care lăsându-l să câştige sume mari de bani.” Sau că, „în realitate, cel care ar fi solicitat scoaterea ei din arest a fost Grigore Petrovici, fost poliţist devenit cadru corupt al SSI, personaj corupt, arbitrar şi despotic, care a profitat din plin de faptul că era subşef al secţiei de contrainformaţii şi rudă cu Eugen Cristescu, directorul instituţiei. Potrivit ofiţerului SSI Victor Ionescu, Petrovici a primit o mită de 300 000 de lei, ceea ce l-a înduplecat să intervină pentru Agnia Bogoslava.” Ehe, câte astfel de întâmplări au circulat și încă mai circulă pe Dâmbovița, unele au ajuns și în spațiul pubic în anii „capitalismului de cumetrie”...
Despre Eugen Cristescu, istoricul scrie, pe baza documentelor din arhivă, că „i-a plăcut bunăstarea, folosindu-se de privilegiile funcţiilor pe care le-a ocupat, dar fără să deturneze masiv şi necontenit fondurile SSI în interes personal, cum o făcuse predecesorul său, Mihail Moruzov.(...) În timpul anchetelor, unii dintre ei au făcut referiri şi la personalitatea şi stilul său de viaţă, afirmând că a fost unul bogat, din care nu au lipsit petrecerile, jocurile de cărți sau libertinajul, fără să refuze cadourile de valoare. «Mesele cu invitaţi în oraş erau în fiecare seară - până la căsătorie - şi fiecare masă costa între 25-70 000 [de] lei la Capşa, Cina şi alte localuri. După căsătorie însă, acestea au continuat în casă, unde se juca şi cărţi la sume mari», povestea Nicolae Tomescu, fostul său secretar de la SSI. În procesele-verbale realizate cu prilejul percheziţiilor s-au menţionat numeroasele produse de cosmetică pe care le folosea, precum şi garderoba scumpă, costume, paltoane, pălării sau cămăşi, pe care obişnuia să imprime iniţialele E.C. Încerca în acest fel să compenseze lipsa unui fizic atrăgător. «Era bărbatul cel mai gras pe care-l văzusem vreodată», povesteşte Ivor Porter în cartea sa Operaţiunea Autonomous, cel care i-a făcut cea mai aspră descriere: ten palid, faţă buhăită cu cearcăne, mătăhălos, cu vocea dogită de prea multă băutură.
Manfred von Killinger, ministrul plenipotențiar al Germaniei naziste la București în perioada 1941-1944, față de care Cristescu a fost întotdeauna atent și curtenitor, spunea despre șeful SSI că «este preocupat numai de femei, de mâncare și de lux».(...) În timpul anchetei, doctorul Aronovici a declarat că, prin 1933 sau 1934, a întrerupt o perioadă mai lungă relația de prietenie cu Eugen Cristescu pentru că «știam că se leagă de femeile celor cu care venea în contact, iar eu având soție tânără și frumoasă nu vroiam să ajung să se lege și de ea».”
Să ne mai mirăm atunci că după 1945 masele populare, jerpelite și famelice, „au băgat spaima în burgheji”? Deloc, prea fuseseră umilite ca să mai aștepte verdictul justiției. Așa îmi explic acum valul de crime odioase cărora le-au căzut victime mulți „exploatatori”, precum și distrugerea bunurilor lor imobile. Perioada interbelică ne ajută să înțelegem cu limpezime deceniile postdecembriste, deși puțini se încumetă la un asemenea exercițiu, știut fiind că „toți dormim, încă din uterul mamei și până la mormânt, sau nu suntem cu totul treji.”[3]
