Concediul, o vorbă de dânșii inventată

În ultimii ani, cu ocazia diverselor clasamente făcute în curtea comună a Uniunii Europene, singura satisfacție a românilor este că, la anumite chestii, îi depășim pe bulgari. Numai pe bulgari. Unul din parametrii legații de nivelul de trai la care nu mai ocupăm fericitul penultim loc, fiind devansați chiar și de concurența sud-dunăreană, este concediul.

În topul ăsta suntem pe ultimul loc din Europa. Doar unul din zece români își permite să plece în fiecare an într-o vacanță de cel puțin patru nopți, arată o statistică de specialitate. Economiștii spun că motivele țin de veniturile mici. O-la-la! Ce descoperire senzațională au făcut meseriașii în mega-calcule și ultra-socoteli! De parcă noi, prostimea, nu ne-am fi dat seama că totul vine de la portofelele prin care bate briza mai dihai ca la Halkidiki. Adevărul este că vacanța în deplasare este un produs de lux pe care nu orice popor și-l permite în mod curent. Atâta timp cât nici la productivitatea muncii nu le suflăm în ceafă germanilor sau nordicilor, campionii absoluți ai plimbărilor de relaxare, n-avem cum să ronțăim cocktail-uri multicolore pe aceleași plaje cu ei. Într-un concediu normal, cu durata de 10-14 zile, se cheltuiește mai mult decât într-un anotimp petrecut lângă soba de acasă, iar un astfel de efort financiar nu-l poți susține dacă ție nu îți ajung banii de la o lună la alta.

Prin concediul normal se înțelege o decadă în care trebuie să uiți de toate problemele și grijile, să te simți respectat și răsfățat, să nu pui mâna pe nimic din ceea ce nu-ți produce bucurie (sapă, hârleț, cratiță, mătură etc). Asta implică deplasare, masă și cazare în condiții civilizate, vizite și distracții pe care, în restul anului, nu le poți face. Plecarea la neamurile de la Urziceni cu aceleași geamantane, damigene și papornițe de mâncare cu care românii merg, deasemenea, la munte sau la mare, nu poate fi numit concediu decât după standardele unei populații chinuite.

Concediile au intrat în obiceiul maselor populare de relativ puțin timp, odată cu industrializarea. Pe vremea când majoritatea oamenilor trăiau din agricultură, numai nobilimea se desfăta cu astfel de capricii. Cei care supraviețuiau din ce le dădeau pământul și orătăniile, nici măcar nu și-ar fi putut imagina să-și ia liber o secundă de la muncile gospodăriei. Niciodată vaca, oile, capra sau găinile n-ar fi înțeles și n-ar fi fost de acord ca stăpânul lor să stea crăcit la soare și să bea bere în chiloți, în timp ce ele produc foloase pentru el.

Ca să dea iluzia de orânduire perfectă, comunismul a promovat turismul pentru clasa muncitoare. Cu bilete luate prin sindicat, plaja se umplea de gospodine cu capul plin de bigudiuri și de proletari fruntași la frecat zarurile pe cearșaf. Prea ieftin nu era nici atunci, însă cu un îmrpumut făcut la CAR, oricine putea povesti un an întreg cum a fost vara trecută la băi.

Din păcate, într-un capitalism burdușit de șomeri, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru niște oameni fără loc de muncă, concediul este o noțiune desuetă. De la ce să-și ia liber cetățenii care-s ’’pe liber’’ tot anul?

Oricât ar trâmbița aleșii zilei ritmul nebun de creștere al economiei românești, până când nu vom vedea restaurantele și hotelurile, din țară și străinătate, pline de români, fără bagaje dar cu cardurile pline, nu vom putea spune că avem vreo legătură cu restul Europei.