Șuieră vântul prin crengile amorțite. Îl aud din dosul ferestrei. Lumina e năclăită, un alt început de zi aproape ratat. Scriu, cufundat într-un gând ce se tot deșiră. Sună cineva la ușă. Deschid. În fața mea, o femeie părelnic cunoscută. Are părul alb ca neaua. „Bună dimineața ! Mă mai țineți minte ?” mă întreabă și abia atunci îi observ zâmbetul amar. Îmi scotocesc memoria. Nimic. „Nu...”, mă scuz sfios. Își spune numele. Parcă... undeva... cândva. Dar degeaba, sunt tot mai încurcat. „Am fost învățătoarea fiului dumneavoastră”, mă lămurește cu sfiiciune și reținere. O poftesc să se așeze și o urmăresc atent. Este tare derutată și dezlânată. Înfrântă și stingheră. Se străduiește să găsească firul. Îl caută, ezită, iar se căznește. „S-a întâmplat ceva ?”, încerc să o ajut. Oftează lung. Sfâșietor. Nu am știut că și suferința are glas. „Da´ câte nu s-au petrecut în anii dindărăt, se pornește să-și golească sufletul. Mai întâi, ne-au dat afară din casă. Mi-am pierdut apoi soțul, după care, nenorocire !, s-a stins și fiică-mea. Avea vreo 40 de ani. Ușor, ușor am simțit că viața nu mai are niciun rost. Am căzut în depresie și fiul meu m-a dus la psihiatri. Sunt cât de cât stabilizată, dar cam totul mi s-a șters din minte. Săptămâna trecută, băiatul, singura ființă pe care o mai aveam, a primit o condamnare de 6 ani. Era director economic la o regie, un om de mare ispravă. L-am crescut și educat cum am putut mai bine. Își luase doctoratul, de-adevăratelea. Un judecător, din trei, l-a considerat nevinovat, dar majoritatea a decis. Șeful lui a scăpat de pușcărie. De ce o fi acceptat el funcția aia ? Mereu i-am zis că nu trebuia să accepte. Se mai poate întoarce cumva hotărârea ?” Mă cercetează cu niște ochi atât de triști încât m-aș vrea orice, numai avocat nu. Îi răspund. Nu asta voia să-i împărtășesc. „Și eu ce mă fac ? răbufnește timid. Eu de ce mai trăiesc ? Nu mai am pe nimeni pe lume. Pe nimeni ! Da´ șeful lui de ce e acasă, iar băiatul meu stă la Rahova ?” Tac. Justiția e oarbă, dar mă feresc să-i împui capul cu lozinci lăsate din moși, strămoși. Tremur de furie. „De ce mă pedepsește astfel Dumnezeu ? Că eu n-am pricinuit nimănui vreun rău. Nimănui ! De unde or veni păcatele astea pentru care plătesc peste puterile mele. Mă rog să mor, viața nu-mi mai folosește la nimic ! Bogdan câți ani are acum ?” se tânguie sărmana. O lămuresc. Se miră. „Eu nu mai știu pe nimeni din generația lui...”, își șoptește ei înșiși. „Scuzați-mă !” o aud ca prin vis. Ne luăm rămas bun. Pleacă împleticindu-se. Unde s-o duce ?, că n-o mai așteaptă nimeni.
Rămân singur. Plâng nervos, năpădit de neputință. Ce e destinul ? Înseamnă și altceva decât durere ?
*
Nu demult, dintr-o biserică, de prin Argeș, a fost furată Biblia. Un exemplar vechi, foarte vechi și tocmai de aceea valoros. Bănuielile s-au strâns asupra preotului, un bărbat între două vârste, pios și smerit. Lumea clevetea pe la garduri că el ar fi șterpelit sfânta carte și a vândut-o pe bani mulți geambașilor de odoare religioase. Părintele s-a zidit pe dinlăuntrul sufletului său și l-a implorat pe Ăl de Sus să-l scape de năpastă. Ruga popii s-a întețit, zi de zi întârzia în fața icoanelor și, îngenuncheat, cerea îndurare. După câteva săptămâni s-a prăpădit un enoriaș. Când îl scoteau pe răposat din casă, s-a aprins șura din curte. Țăranii au sărit cu ce se nimerea și au îmblânzit focul. Sub paiele încă neprinse de flăcări au găsit Biblia. Preotul s-a luminat deodată și a cătat spre imensitatea cerească. Și-a făcut cruce și i-a mulțumit Lui, Stăpânului Necuprinsului. Rugile sale ajunseseră unde trebuie și buna rânduială pogorâse iarăși pe Pământ.
Ce e destinul ? mă întreb iarăși. Apropierea de Dumnezeu și recunoașterea divinității ? Ruga și cucernicia ? Ori hula ? Un Dumnezeu pe care nu-l înțelegi și-n care, totuși, crezi, pe care îl insulți și îl iubești deopotrivă ?1 Care e cu adevărat Dumnezeu în cele două întâmplări, care ?
____________________________
1 La fel se lamentează și un personaj din Lélia, romanul scriitoarei George Sand
