Îmi place să mă bat pentru toate cauzele pierdute. Pierdute într-adevăr sau aparent pierdute. Sigur, pare o nebunie să te baţi astăzi pentru iarnă. Pentru români a devenit, parcă, cel mai urât anotimp, un anotimp pe care nu-l mai aşteaptă nimeni. Poate şi pentru că am aşteptat zadarnic zăpezile de altădată. Tânjim după iernile aşezate, în care poveştile se scriau singure, tânjim după iernile de pe uliţă. Iarna trebuie reabilitată. Destul a fost o povară, are nevoie de-o soartă mai bună. Marile iubiri, care odinioară îşi făceau culcuş în zăpadă, au devenit suferinţa de iarnă. Marile iubiri evită anotimpul care le îmbrăţişa până mai ieri destinele, aruncându-se cu disperare în inima primăverii, a verii, a toameni. Nu scoateţi iarna din calendar, mai daţi-i o şansă, încercaţi să luptaţi pentu şansa ei, acum când e gata să moară puţin, pentru a lăsa primăvara să se nască. În aer se duce un război între două sufluri, unul aproape pierdut, al iernii, şi altul, al primăverii, care abia prinde viaţă. Fie şi numai de dragul de a participa la un război între anotimpuri, intru în bătălie în tranşeele iernii. Nimic mai frumos decât să lupţi pentru o cazuă dinainte pierdută, având adversar primăvara. Învins de primăvara, iată un sentiment pe care-l pot dărui iernii în încercarea mea de a fi de partea ei, acum, când nici măcar pământul n-o mai ascultă. Aproape nefiinţă, iarna se întreabă dacă n-a sosit vremea să plece definitiv, să deschidă ultimul drum al anotimpurilor fără întoarcere. Ar fi o mare înfrângere a speranţei, o mare înfrângere a timpului şi a vieţii.
MARIUS TUCĂ
