Un ziarist francez a fost luat prizonieri în Cecenia. El a fost prezentat drept „exemplu” pentru cei cărora le trece prin gând să se mai aventureze în zona conflictului. Ziaristul este căsătorit, aflăm, cu o româncă. Am observat de-a lungul timpului că, de câteori se întâmplă o nenorocire în lume, în acea nenorocire este musai implicat un român. Dacă nu cumva catastrofa are ca actori, ca participanţi numai români. Se întâmplă ca un autocar să cadă într-o prăpstie, în nu ştiu ce ţară din EuropaĂ Vom afla imediat că printre călători se aflau şi câţiva români. Se prăbuşeşte nu ştiu ce avion la câteva minute de la decolareĂ Dacă nu e un românaş de-al nostru în el, catastrofa n-ar fi deplină. Avem o chemare spre tragedie uluitoare. Unde se întâmplă una, hop şi noi cu o contribuţie cât de mică. Vocaţia pentru catastrofă ne curge prin sânge. E de ajuns ca ea să fie provocată şi noi românii, oferim jertfele de rigoare. Şi câ nd se întâmplă - foarte, foarte rar – ca peste un român pierdut prin lume să dea norocul, fiţi siguri, va urma o nenorocire care să compenseze şansa. De exemplu, Gabriel Căsăneanu, ajuns în Iralanda, a câştigat acolo în urmă cu două săptămâni, 1,6 milioane de dolari la loterie. Zilelele trecute, tatăl băcăuanului a murit asfixiat în propriul garaj. Îmi vine să cred că mai bine „participăm” după cum ne e soarta la două-trei catastrofe decât să ne rugăm să dea peste noi cine ştie ce mare noroc. Pentru care, fiţi siguri, vom plăti un preţ egal cu zece catastrofe.
MARIUS TUCĂ
