Buletinele de ştiri încep cu starea vremii. Lumea priveşte micul ecran unde vede afişate temperaturi de 40 de grade şi se minunează simţind dintr-o dată că e foarte cald, că a venti canicula. Şi asta se întâmplă doar în marile aglomerări urbane, unde căldura chiar ucide. Laţară, mi-aduc aminte din copilărie, temperatura era ceva abstract, ploaia, soarele. Treceau zilele aproape egale, uliţele satului gemeau de linişte – nu se mişca o frunză - doar în depărtare, lângă viile de la Dunăre, se auzea căţelul pământului, strugurii se coceau nefiresc de dulce sub căldura care învăluia satul şi împrejurimile, stingându-se între braţele Dunării. Adică, acolo unde pescarii scoteau ştiucile din cârlige cu teama de a nu le rupe buzele dezmierdate cu plătică şi caras. Amurgul rupea bărcile în două luntrii de lumină roşie, în timp ce satul scufundat până atunci într-o caniculă neşiută învia. Oamenii adunâdu-se în jurul meselor rotunde şi joase.
Uliţele toate miroseau a saramură de peşte, a lubeniţă scoasă din fântâni şi a ardei umpluţi cu brânză de oaie, ţinuţi în jar. Urmau strugurii furaţi de pe druml întoarcerii acasă de la pescuit, de acolo unde malul Dunării e plin de ochi în care păsările şi-au făcut cuiburi. La un zgomot mai acătării, salve de păsări se ridică la cer. Poate strigătele unor copii rămaşi la scăldat în Calovăţ, o dată cu soarele, să le mai sperie. Satul, topit de căldură, îmbracă răcoarea nopţii, dezvelindu-şi bostanele pentru hoţii de lubeniţe şi cantalupi. În timpul ăsta, Dunărea, ca o femeie trecută de prima tinereţe, merge măreaţă prin Bărăgan, trezidnd admiraţia pământului. Canicula a fost învinsă.
MARIUS TUCĂ
