Pentru mine, noţiunea de concediu a încetat să mai existe. Vacanţă? Care vacanţă? Poate cea a copilăriei scoasă cu ciutura din apa limepde a amintirilor dospite la câmpie şi risipite în marele oraş al tururor şi al nimănui. Stau şi mă gândesc cât de nedreaptă a fost cu mine câmpia trimiţând-mă să-i uit întinderea şi calmul, pierzându-mă printre blocurile multe şi “urâte”. Nu-mi aduc aminte să mă fac vinovat de ceva faţă de dulcea mea câmpie, sărutată în fiecare clipă de alte şi alte orizonturi. Nu ştiu să-i fi greşit cu ceva de m-a trimis printre atâţia oameni, atât de mulţi, pe mine, cel obişnuit să fiu înconjurat doar de copaci. La umbra câmpiei mele dragi, le vorbeam până împrumutau ceva din glasul meu, din cuvintele mele. Dulcea mea câmpie a fost dată uitării. Nu ştiu de ce am astăzi sentimentul că ea a fost uitată, zbătându-se singuratică, aşteptând parcă să fie înghiţită de pământ. Câmpia, marea singuratică, îşi cere disperată, în numele supravieuţirii, dreptul de a avea ieşire la mare. Dulcea mea câmpie…
MARIUS TUCĂ
