Călător prin țara mea  (1)

Mă hotărăsc să cutreier prin țara mea la  sfârșit  de vară pârdalnică. Mi s-a făcut dor de Maramureș, cu oamenii săi primitori și dintr-o bucată, neatinși de bolile civilizației moderne. Acolo, mi-am propus să-mi împlinesc două dorințe, veți vedea care, o țâră de răbdare, vă rog!

Aleg să o iau pe la Cheia, sătul de Valea Prahovei, tot mai neprietenoasă și boțită de prostul-gust al îmbogățiților hrăpăreți prăsiți de post-decembrismul năuc. Trec prin Coada  Malului  și iarăși mă minunez de excesul poetic al românului. Câmpul își trăiește agonic bătrânețea prematură și-l aud cum se vaită prin șanțurile secetoase. Poate l-or binecuvânta ploile toamnei, că doar Dumnezeu e în stare  să-l mai aline.

 De la Rupea, o cârmesc ușor la dreapta,  spre Odorheiul Secuiesc, pe unde n-am călcat vreodată. Stupoare! Satele sunt deprimante, cotropite de sărăcie și nepăsare, deși Ardealul rămâne o vatră a vredniciei chivernisite. Noroc cu citadela secuilor, curată și pitorească, o oază de liniște și hărnicie. Deodată, peisajul rural se schimbă întremător, iar Sovata are deja o înfățișare occidentală, semn că investițiile dinspre Budapesta n-au fost în van. Flori, puzderie de flori și de inspirație edilitară. Lacul izvorât întru vindecarea infertilității își leagănă lenevos luciul și hodoronc-tronc  rostesc două versuri în mare vogă  nu foarte demult: „Du-mă, mamă, la Sovata,/ Să-l cunosc și eu pe tata!”

 S-a întunecat și „o stea a vărsat o lacrimă pe obrazul nopții”[1]. Neapărat voi reveni aici, e musai, stațiunea te îmbie și n-ai cum să-i reziști!

                                               *

A doua zi, o pornesc către moroșenii mei dragi și aleg ca poartă de intrare Țara Lăpușului. Ori de câte ori trec pe aici, fredonez în transă cântecele lui Grigore Leșe, binecuvântat fie-i harul! Ce priveliști, ce desfătare estetică, ce pictor ceresc o fi pictat pânza numită România? Oricine ar fi, seară de seară îi mulțumesc în gând !  Troițele  de pe marginea cărării de asfalt mă înfioară fără să vă pot explica și de ce. Un amestec de moarte și de înviere, de graniță între cele două vieți,  astfel îmi par ele. Și din nou îmi aduc aminte de spusa unui călugăr înțelept de pe Muntele Athos: „Orice  bucată de lemn e cinstită, pentru că din ea se poate face o cruce”[2]... Mă închin umil și mă rog ca omenirea să nu-și piardă total măsura.

                                                         *

 Poposim la Dănești, un sătuc aflat  între Baia Sprie și Cavnic, într-o pensiune cu o grădină seducătoare, o revărsare amețitoare de frumos vegetal. Miroase a eternitate aici, iar clopotul răsună tânguitor în tihna desăvârșită. Adorm anevoie, frământat de o frază imposibil de șters din memorie: „Femeia are mai multă putere decât rugăciunea, decât postul și, iartă-mă, Doamne, decât virtutea însăși”[3]. Ah, de a-ți ști câte cărți am devorat ca să mă lămuresc, dar „cu cât mintea mea se umplea de cunoștințe, cu atât sufletul meu se umplea de amărăciune”[4]...

                                                         *

 Mă trezesc cam confuz. Femeia, da, femeia! Să fie ea totul? Că nu degeaba „salvarea omului atârnă de un capăt de ață, de un strigăt de iubire”[5]. Prea multe întrebări și prea puține răspunsuri... Cobor la  micul dejun și apoi mă întâlnesc cu ghizii mei moroșeni, care mă plimbă prin zonă, cu osebire prin orașul „minei aspre”[6] și la Lacul Albastru. Nimic spectaculos, nu am nimerit sezonul cromatic ideal, poate altădată. Pe mal, am zărit o tăblie pe care scria „Crăpătura zorilor”. Pfu, ce minunăție de construcție lingvistică, ce inspirație divină să alături cele două vocabule ! Auzi, „Crăpătura zorilor” ! De  fapt, o despărțitură adâncă  de 20 de metri între  stâncile învelite  cu păduri de frasin. Geniul creator popular e nesecat oriîncotro ai călători pe meleagurile traco-dacice!

                                                         *

 Hoinărim pe Valea Chiuzbăii, vrăjiți de imaginile paradisiace, domoale și virile, totodată. La capătul traseului, vizităm mănăstirea Chiuzbaia, prilej să-l cunosc și pe stareț, un bărbat vânjos și mustind de energie, cu o căutătură pătrunzătoare. Îl  ascult blajin  și mai, mai că-mi vine să-i spun  pilda unui călugăr care „l-a căutat toată viața pe Dumnezeu”, însă  „abia pe patul de moarte a înțeles că Dumnezeu era cel care îl căuta pe el”[7]. Renunț dintr-un motiv  simplu: „Nu de Dumnezeu mi-e frică, ci de oameni: ei nu înțeleg și nu iartă”[8]. Deoarece nu-mi  doresc să interpeteze remarca mea în fel și chip. Așa că tac și fixez smerit crucea de pe cupola bisericuței. Caut să-mi pricep și să-mi accept rostul, sătul de sfada purtată cu mine însumi de atâta amar de vreme.

                                                         *

Îmi tremură picioarele. Stau țeapăn și încețoșat, cu lacrimile  șiroindu-mi  pe dinlăuntru, la mormântul omului de pus la rană, răposat la începutul mascaradei pandemice: Octavian Cioltea. Îi aprind o candelă și îl asigur încă o dată de dragostea mea nepieritoare. Involuntar, îmi arunc ochii și pe celelalte monumente funerare, fascinat dintotdeauna de onomastica localnicilor dintr-o zonă sau alta. Gheorghe Muntean, autorul monografiei Satu Nou de Sus, file de istorie, îmi sare în ajutor: „Cum localitatea Satu Nou de Sus era un sat iobăgesc care aparţinea de orașul Baia Mare, se încuraja stabilirea unor familii din satele apropiate, dar şi mai îndepărtate. Această situație se regăseşte şi în numele de familie ale celor mai vechi locuitori: Chiuzbăian - originar din localitatea Chiuzbaia; Hidecuti sau Mociran, originari din Mocira, Hydekut este numele maghiarizat al satului Mocira; Mădăraş - originar din localitate sătmăreană Mădăraş; Ciolte - din localitatea Ciolt de lângă Şomcuta Mare etc. Credem că acest lucru a fost posibil în baza urbariului din 1769 al împărătesei Maria Tereza, care dă dreptul românilor să-și schimbe domiciliul” [9].

Îmi iau  rămas-bun de la „Bunicu'” și  părăsesc Satu Nou împăcat.

                                                         *

Apropo,  prin 1887, preotul  ajutător din parohia Satu Nou de Sus,  Ioan Costin, acuzat de învățătorul român din Tăuți de Sus că ar fi declarat „că nu se va liniști până nu va  bea sânge de ungur”, răspundea defel intimidat, mai ales că la mijloc era intenția lui de a construi o școală în limba neoașă, în ciuda calomniilor și șicanelor din partea  autorităților județului: „Mă pusei în înțelegere cu poporenii, atât în filie cât şi în parochie, ca în locul acestor şcoli să zidim altele, căci a trecut timpul când Românul se creștea numai pentru a fi servitor fără şcoală şi fără învăţătură, azi școala trebuie să ne fie mamă”[10].

Între timp, românul s-a emancipat, însă tot servitor a rămas! Unul cu buchiseală de carte, nu orișicum ! Un argat-model al Occidentului, amăgit perfid că-i partener, iar nu iobag al globalizării...

                                                         *

Cu toate că s-au împlinit șapte ani de la dispariția OMULUI Augustin Buzura, nu mă pot obișnui deloc cu absența sa. Adesea, îi frunzăresc cărțile și îl simt alături  de mine, așa cum eram mai adineauri. Săptămâna trecută, am deschis volumul Raport asupra singurătății și  m-am emoționat  ca un școlar. „Domnului Marian Nazat, cu  deosebită prețuire pentru  gazetarul de clasă și juristul în grija căruia mi-aș încredința oricând această lamentație despre bătrânețe, cu  toată afecțiunea și prietenia!” Și se semnează... Mânat de alean, mă pomenesc  la Berința,  în curtea venirii sale pe lume. Bat la ușă și sunt poftit  înăuntru  de sora scriitorului, Maria, învățătoarea satului vreo 40 de ani. Ne întindem la taclale și îl  reînviem pe copilul Gusti, nevoit să meargă pe jos la școala din Copalnic Mănăștur, adică niște kilometri lungi și spăimoși... Parcă o și văd pe mama lui luminându-i poteca, în zori,  cu felinarul, îngrijorată ca nu cumva prichindelul să-i fie înhățat de lupi... Minutele se scurg cu o repeziciune enervantă  și mă străfulgeră  o nedumerire: niciodată, romancierul nu și-a evocat  locul său de baștină și nu s-a vădit cuprins de nostalgia universului natal. Și nici în cărțile ce-i poartă geniul nu am descoperit  astfel de evocări, doar aluzii vagi !

„Doamne, iată, mă  recunosc învins: mi-e frică să  mor, deși, știu că în eternitate mă așteaptă  frumuseți nebănuite,  râuri de lapte și de miere. Da, mi-e frică să mor, așa cum mi-a fost frică să trăiesc”, răzbate vocea prozatorului, semn că  s-a înșelat, cum să fie învins?

„Haideți să  mâncați  ceva, să beți horincă, nu se cuvine să plecați din casa mea fără să gustați ceva! Măcar luați o pară, un măr !” insistă ospitaliera  gazdă, a cărei privire are o vioiciune tinerească. Îmi iau la revedere și îi mulțumesc în șoaptă   imensului prozator că mi-a oferit atâtea clipe magice.

                                                         *

Numai că  ignoranța localnicilor m-a înlemnit, puțini îl  cunosc.

-A, sunteți consătean cu Augustin Buzura! am exclamat  bucuros când un preot septuagenar mi-a zis că-i născut  la Berința.

-Nu, cu Butuza! m-a corectat el ignorant.

 I-am explicat cine-i unul și cine-i altul, am înghițit în sec și l-am îngânat pe autorul atâtor romane de forță: „Câteva frunze,  câteva vieţi mărunte, mai  multă durere nespusă. Duioșie penibilă, involuntară. Mă pomenesc identificându-mă cu tot ce agonizează şi se stinge. În urma mea, numai lucruri ratate sau neterminate și multă, infinită milă. Am încercat să trăiesc normal în vremi anormale, dar mi s-a părut prea greu. Peste puterile mele. Apoi, cu cât trecea timpul, nu mai știam ce e normal și ce e anormal. După aceea, s-a impus, dominantă, uneori devastatoare, mila. Milă de alţii, dar nu și de mine. Pe mine m-am uitat. M-am ignorat. M-am părăsit. Trecusem parcă pe pilot automat. Am fost, mai ales, suferințele altora, m-am identificat până  la confuzie cu oamenii pe care i-am întâlnit. Acum, sunt ce am fost, medic, numai medic, și nu mai am timp să fiu altceva. Puţinul care a rămas ar trebui rezervat doar lucrurilor imposibile. În realitate,  «nu-i urăsc pe oameni, dar mi-e frică de ei». Strindberg”[11].

                                                         *

 Rohia e la o aruncătură de băț de Târgu Lăpuș și n-am voie s-o ocolesc! Aștept cu nerăbdare să  calc pragul mănăstirii ce i-a fermecat pe atâția „cu liniștea, retragerea, simplitatea și frumusețea ei”[12]. Prima impresie e departe de imaginea de altădată  a misticului lăcaș – „retrasă, simplă, liniștită și învăluită în taina codrilor seculari”[13]... Un turn înalt și planturos, asemenea  fortificațiilor, mă izbește neplăcut și mă întreb dacă nu cumva am greșit  adresa. Ioc tihnă și smerenie, ce pace monahală? Mai degrabă un  centru negustoresc, un mall,  decât o ctitorie întru cinstirea Celui de Sus! Seculara bisericuță de lemn s-a retras sfioasă  și rușinată de monstrul răsărit în preajmă. Banul e ochiul dracului, iar fețele bisericești s-au înfrățit, se pare, cu  diavolul în  afacerea cu icoane și lumânări!

 Mă retrag în chilia „evreului cărturar și poliglot”[14], logodit pe vecie „cu Rohia, care  nu avea zestre prea mare, era și tânără și fără prea multă faimă, dar era frumoasă  foc, simplă și curajoasă”[15].

Sub geamul de pe măsuța din mijlocul camerei austere e așezată o coală de hârtie cu o însemnare a tragicului Steinhardt, intitulată De ce îl iubesc pe Lucian Blaga. O lecturez pe nerăsuflate și-mi dau seama de actualitatea observațiilor fostului deținut politic. Așadar, îl  iubește  pe poet „întâi pentru cultura  lui vastă, multiplă, neextravagantă. Nu șovăi a mărturisi: pe oamenii de cultură, în general, nu-i îndrăgesc, îi respect,  ceea ce e cu totul altceva. Îi respect pentru puterea lor de muncă, pentru  răbdarea lor, pentru  puterea lor de acumulare, memoria lor, capacitatea lor de asimilare și sistematizare și pentru atât de nerăspândita calitate a neplictiselii  și a perseverenței. Sunt însă, și nu puțini,  seci,  scorțoși, îngâmfați și mărginiți (mărginiți de specialitatea lor, de strâmtoarea potențialului de imaginație). Dar pe unii care practică  și iubesc cultura  așa cum poate fi   iubită viața, cu nesaț, cu pasiune fierbinte,  nebunește, care – vorba lui François Mauriac  - sunt stăpâniți de concupiscența cunoașterii pentru care cultura nu e o treabă, o îndeletnicire,  o profesiune, o  vocație, o  patimă,  un viciu chiar, ceva mult mai apropiat de  senzualitate decât de intelect, un soi de poker  jucat într-un han din  far-west cu  pălăriile pe cap și revolverele pe masă, pe viață și pe moarte, o căutare  a  sensului vieții și a  rostului lumii, a surselor mitologiei naționale (...)”.

Nimic de adăugat la portretul oamenilor de cultură de ieri, de azi, de mâine, nimic nu s-a schimbat... Căci nu degeaba „oamenii de valoare, cei ce înseamnă ceva, trăiesc singuri, iar impostorii în cârd, în haită”[16].

 Zăbovesc în încăpere și măsor cu privirea patul  îngust,  lipit de perete și mărginit de soba de teracotă. Mi-l închipui pe convertitul la ortodoxism, lungit pe macat și spovedindu-se lui însuși: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi) și ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi”[17].

 Dar toți suntem într-o închisoare, fiindcă viața nu-i altceva, și, de aceea, la liberare ar trebui să  urmăm pilda răstignitului Steinhardt!

-va urma-