Am citit astăzi o ştire conform căreia caracatiţele ar putea fi extratereştri, după cum susţin oamenii de ştiinţă. Hai, am acceptat, ca amuzament, puterile de oracol ale caracatiţei Paul, ce trăia într-un acvariu în Gemania şi prezicea rezultatele meciurilor echipei de fotbal a nemţilor.
Dacă mai ţineţi minte, caracatiţa trebuia să aleagă între două containere cu mâncare, unul cu steagul Germaniei şi altul cu echipa adversă. Şi-a ghicit, ce-i drept, Paulică al meu 5 meciuri ale Germaniei la UEFA Euro 2008, zbârcind-o fix în finală, când le era nemţilor lumea mai dragă, fiindcă a dat-o câştigătoare pe Germania şi le-a luat Spania porumbul de la foc, bătându-i cu 1-0. La Campionatul Mondial de Fotbal 2010, cefalopodul a prezis câştigătoarele a 6 meciuri, dar n-a mai ajuns să prezică şi finala, fiindcă pentru el finalul era să fie într-o oală de gătit. Noroc c-a murit de moarte bună!
Însă conform articolului nostru, caracatiţele sunt deosebit de inteligente, genomul lor fiind puţin mai mic decât al oamenilor, dar având cu aproximativ 10.000 mai multe gene. Au de 10 ori mai multe gene speciale pentru dezvoltarea celulelor nervoase ca alte nevertebrate şi de peste două ori mai multe ca majoritatea mamiferelor. Aceste caracteristici l-a făcut pe doctorul Sydney Brenner, de la Institutul Okinawa de Ştiinţe şi Teologie, să declare: „Ei au fost primele fiinţe inteligente de pe planetă.”
Pe de altă parte, o mare scriitoare şi om se ştiinţă, pe numele ei Sy Montgomery, povestea într-un articol despre întâlnirea ei cu caracatiţa Athena: „În momentul în care capacul acvariului a fost dat la o parte, ne-am întins una spre cealaltă. Cele 8 braţe alunecoase ale ei le-au întâlnit pe ale mele. Mi-am băgat mâinile până la cot în apă. Capul Athenei, de mărimea unui pepene, a ieşit la suprafaţă iar ochiul stâng m-a privit fix.
Neluându-şi privirea de la mine, Athena şi-a înfăşurat braţele în jurul mâinilor mele, lipindu-şi tentaculele de mine. Fiecare braţ al ei are peste 200 de ventuze, iar fiecare atingere pe care am simţit-o am perceput-o ca pe un sărut, o mângâiere. Mă gusta, mă simţea, cunoscându-mi pielea într-un mod pe care nu mi-l mai imaginasem până atunci. Athena a fost extrem de blândă cu mine. Părea să încerce, încet-încet, să mă bage în acvariu, iar eu nu m-aş fi opus”, scria Sy. Cum, mă, nenicule, să fi fost în stare Sy să fugă în lume (mări, oceane în cazul de faţă) cu caracatiţoiul extraterestru, de dragul ştiinţei?
O publicaţie englezească nota la rându ei: „caracatiţele sunt deosebit de inteligente, capacitetea lor de a distrage atenţia prădătorilor şi de a scăpa atunci când sunt ţinute în captivitate determinându-i pe cercetători să le considere extratereştri”. Bă, fraţilor, vorba lu' nea Mărin, io v-o spui p-a dreaptă: ce drac de extraterestru inteligent e ăsta de, în loc să se urce într-o farfurie zburătoare şi să spele putina, sfârşeşte mereu într-o farfurie nezburătoare la restaurantul Ancora din Herăstrău? Ba, io cred că n-au minte nici cât Sache al lu' Zăpăcitu ori Sucă, darămite de Predator!