Ce chestie! Când toată Europa fierbe, având atenţia îndreptată spre situaţia din Grecia, se găseşte unu' – şi nu oricine, ci ditamai vicepreşedintele Comisiei Europene (CE), Frans Timmermans – care să nu mai aibă noaptea somn de grija homosexualilor. Concret, acesta îndeamnă la recunoaşterea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în toate statele membre ale Uniunii Europene.
Adică, inclusiv Grecia ar trebui să se preocupe, să-şi pună problema, să facă proiecte de lege în acest sens. Păi, Greciei de asta îi arde în actuala conjunctură socio-politico-economică în care se află, mai ales că ei au „fumat” astfel de chestiuni încă de pe vremea lui Platon şi Socrate? Ei, care se simt şi f... şi cu banii luaţi de FMI, de recunoaşterea căsătoriilor persoanelor de acelaşi sex le mai arde?
Lucid, şi poate iritat de precaritatea preocupărilor în astfel de momente a înaltului demnitar al CE, un purtător de cuvânt al ILGA-Europe a declarat că: „aceasta este o problemă care-i este foarte apropiată lui, personal, şi îmi imaginez că s-a adresat personal statelor UE, fără să se gândească la contextul UE”. Ce e drept, problema în sine nu este de neglijat, însă în astfel de momente nu sensibilizează pe nimeni. Pe de altă parte, ILGA-Europe speră ca Bruxelles-ul să exercite presiuni în vederea recunoaşterii reciproce în ţările membre UE, în primul rând pentru o mai largă libertate de mişcare.
Problema însă devine cu adevărat delicată atunci când este vorba de copiii cuplurilor de acelaşi sex. Conform legilor italiene, de exemplu, dacă un cuplu de lesbiene căsătorite în Danemarca pleacă în vacanţă în Italia cu copilul, atunci mama non-biologică îşi pierde dreptul ca părinte sau ca partener. La fel se întâmplă dacă mama biologică şi copilul ajung într-un spital din Italia: cea non-biologică n-are nici un drept în legătură cu el.
Argumentul de final al lui Timmermans, cum că singurul lucru de care au nevoie copiii sunt nişte părinţi iubitori, este limitat şi fără greutate. „Cui îi pasă dacă aceşti doi părinţi iubitori sunt doi bărbaţi sau două femei?”, a spus el. În cazul de faţă, în principiu, nimănui n-ar trebui să-i pese de orientarea sexuală a părinţilor.
Dar ce se întâmplă dacă tocmai copilului în cauză îi pasă? Dacă la vârsta marilor întrebări şi frământări adolescentine acuză tocmai faptul că părinţii sunt un cuplu de homosexuali? Dacă, raportându-se la prietenii sau colegii de clasă, consideră că trăieşte în familie într-un climat anormal? Dacă aceste posibile traume psihice pot duce în final chiar la sinucideri? Mai contează că părinţii (doi bărbaţi sau două femei) au fost iubitori? Cât de greu mai atârnă acest argument?
