Butoiul lui Diogene. De la piatra din pantof, la piatra filozofală

01 Iul 2015
Butoiul lui Diogene. De la piatra din pantof, la piatra filozofală
Să nu credeţi că piatra este numai o banală rocă, un element din natură menit să înalţe munţii şi să dea de furcă râurilor şi fluviilor în a-şi crea drum spre mări sau oceane. Nu, piatra are rolul ei bine definit în închegarea şi rostul lumii în care trăim. Copiii joacă pietre, ascund pietre (pietricica de argint este-n mâna asta!) sau fac dicţie invocând piatra: a călcat capra pe piatră şi s-a spart în patru, de s-ar sparge capul caprei ca şi piatra-n patru.

Lumea creştină şi Sfânta Scriptură ar fi arătat şi s-ar fi scris altfel, dacă David nu l-ar fi răpus pe Goliat cu o piatră. Dacă nu era piatra, piramidele n-ar fi fost decât pulbere geologică iar Nilul n-ar mai fi intrat în legendă, ci în statistică. Fără piatra de râşnit, omenirea poate n-ar fi ştiut nici azi gustul şi mirosul pâinii abia scoase din cuptor. Mai mult, unii n-ar fi căutat în veci piatra filozofală, renunţând la mirajul aurului, rămânând chinuiţi doar de durerea scrâşnită a pietrei din pantof.

Unii nu s-ar mai fi înecat cu un bolovan atârnat de gât, iar alţii n-ar mai fi apucat să-şi ceară logodnicile în căsătorie apelând la inelul cu diamant. Unii nu s-ar mai fi chinuit nopţile cu pietrele de la rinichi, alţii, copii fiind, n-ar mai fi cântat niciodată, în noaptea împărătească de iarnă, „tare ca piatra, iute ca săgeata”.

Dumnezeu nu împinge bolovani

Însă peste toate înşiruirile previzibile de mai sus, Constantin Noica dă o splendidă interpretare a unui paradox medieval. „Poate Dumnezeu face (crea) un bolovan atât de greu, încât să nu fie în stare să-l ridice? (faptă)”. Logica matematică formalizează. Filozofia deosebeşte: bolovanul făcut e creaţie, cel ridicat e faptă. Dumnezeu e atoatecreator, dar nu şi făptuitor, căci fapta e a omului, după cum gestul e al omului.

Dumnezeu nu ară şi seamănă; Dumnezeu nu vâsleşte, nu cântă, nu împinge bolovani, ca Sisif. Nu e halterofil. Cel mult geometrizează. Un matematician poate face o problemă pe care să n-o rezolve. Dumnezeu însă nu rezolvă probleme ci – spre a nu se plictisi – cel mult le desfăşoară.

Iată matematicile: ai impresia, câteodată, că deţii cu ele înţelesul cel mai grav al lucrurilor şi spiritului; alteori ele nu-ţi sunt decât joc, fără atingere cu lucrurile, şi capriciu organizat – ca jocul copiilor – în ce priveşte spiritul. „Număr pietre peste care/Mândra trece vadul/Şi păcate pentru care/Mă va arde iadul!”, spunea Blaga într-o postumă.

Te-ai jucat. Dar ai numărat şi, în loc să ajungi în iad pentru păcatele tale numărate, te-ai trezit în paradisul cunoaşterii. Aşadar, număraţi, număraţi pietre şi Edenul terestru, paradisul cunoaşterii, va fi al vostru. Nu mă lăsaţi să cred că am scris degeaba despre, aparent, banala piatră!


Alte stiri din Editorial

Ultima oră