Să nu credeţi că piatra este numai o banală rocă, un element din natură menit să înalţe munţii şi să dea de furcă râurilor şi fluviilor în a-şi crea drum spre mări sau oceane. Nu, piatra are rolul ei bine definit în închegarea şi rostul lumii în care trăim. Copiii joacă pietre, ascund pietre (pietricica de argint este-n mâna asta!) sau fac dicţie invocând piatra: a călcat capra pe piatră şi s-a spart în patru, de s-ar sparge capul caprei ca şi piatra-n patru.
Lumea creştină şi Sfânta Scriptură ar fi arătat şi s-ar fi scris altfel, dacă David nu l-ar fi răpus pe Goliat cu o piatră. Dacă nu era piatra, piramidele n-ar fi fost decât pulbere geologică iar Nilul n-ar mai fi intrat în legendă, ci în statistică. Fără piatra de râşnit, omenirea poate n-ar fi ştiut nici azi gustul şi mirosul pâinii abia scoase din cuptor. Mai mult, unii n-ar fi căutat în veci piatra filozofală, renunţând la mirajul aurului, rămânând chinuiţi doar de durerea scrâşnită a pietrei din pantof.
Unii nu s-ar mai fi înecat cu un bolovan atârnat de gât, iar alţii n-ar mai fi apucat să-şi ceară logodnicile în căsătorie apelând la inelul cu diamant. Unii nu s-ar mai fi chinuit nopţile cu pietrele de la rinichi, alţii, copii fiind, n-ar mai fi cântat niciodată, în noaptea împărătească de iarnă, „tare ca piatra, iute ca săgeata”.
Dumnezeu nu împinge bolovani
Însă peste toate înşiruirile previzibile de mai sus, Constantin Noica dă o splendidă interpretare a unui paradox medieval. „Poate Dumnezeu face (crea) un bolovan atât de greu, încât să nu fie în stare să-l ridice? (faptă)”. Logica matematică formalizează. Filozofia deosebeşte: bolovanul făcut e creaţie, cel ridicat e faptă. Dumnezeu e atoatecreator, dar nu şi făptuitor, căci fapta e a omului, după cum gestul e al omului.
Dumnezeu nu ară şi seamănă; Dumnezeu nu vâsleşte, nu cântă, nu împinge bolovani, ca Sisif. Nu e halterofil. Cel mult geometrizează. Un matematician poate face o problemă pe care să n-o rezolve. Dumnezeu însă nu rezolvă probleme ci – spre a nu se plictisi – cel mult le desfăşoară.
Iată matematicile: ai impresia, câteodată, că deţii cu ele înţelesul cel mai grav al lucrurilor şi spiritului; alteori ele nu-ţi sunt decât joc, fără atingere cu lucrurile, şi capriciu organizat – ca jocul copiilor – în ce priveşte spiritul. „Număr pietre peste care/Mândra trece vadul/Şi păcate pentru care/Mă va arde iadul!”, spunea Blaga într-o postumă.
Te-ai jucat. Dar ai numărat şi, în loc să ajungi în iad pentru păcatele tale numărate, te-ai trezit în paradisul cunoaşterii. Aşadar, număraţi, număraţi pietre şi Edenul terestru, paradisul cunoaşterii, va fi al vostru. Nu mă lăsaţi să cred că am scris degeaba despre, aparent, banala piatră!