Adesea auzim în jurul nostru vorbindu-se despre un elev mediocru, despre un dascăl mediocru, despre un politician mediocru. Şi chiar despre un neam sau un popor care n-a făcut nicio mare ispravă în istorie. Este mai mult ca sigur că fiecare dintre noi a avut un ceas, un minut, o clipă suspendată măcar senzaţia mediocrităţii, când am fost copleşiţi de mediocritate.
Fireşte, în cele mai multe cazuri propria mediocritate se analizează prin comparaţia cu aproapele nostru sau cu departele nostru, luând în calcul toate aşa-zisele reuşite ale unuia sau altuia. În fond, există mediocritate ca lucru în sine sau e generată doar de faptul că n-am ajuns încă să ne considerăm pur şi simplu oameni întregi? Într-un articol din cartea sa „Eseuri de Duminică”, filozoful Constantin Noica dă o explicaţie.
„În definitiv, ce înseamnă faptul că eşti om mediocru? Eşti mediocru în şcoală, bine; dar şcoala nu e tot. Eşti mediocru în carieră, dar nici ea nu e tot. Că eşti mediocru la sindrofie, aceasta nu înseamnă aproape nimic. Dar e cineva mediocru în biserică? Are vreun rost să te găseşti mediocru atunci când nu te măsori cu nimeni şi-ţi vezi de tine, aşa cum numai fiecare poate să vadă de sine? E foarte cu putinţă ca mediocritatea aceasta să fi fost, dacă nu născocită, în orice caz mult favorizată în cursul veacului din urmă, când lumea s-a pornit să creadă mai degrabă în inteligenţa omului decât în omul întreg. Oamenii inteligenţi – da, sunt mai mult sau mai puţin inteligenţi. Între ei există măsurătoare. Un om întreg însă nu e decât un om întreg. Nici nu te mai întrebi, adesea, cu privire la el dacă este sau nu mediocru.
E aproape sigur că, în fond – în clipele când nu-şi face prea mari iluzii – fiecare crede despre sine că e un om mediocru. Credeţi că un Cezar se închipuie mare în chip absolut? Dar visul său nu era decât să calce pe urmele lui Alexandru şi să cucerească Persia. În ziua de 15 martie, Cezar este ucis; la 17 martie trebuia să plece în Persia. Iată pe Cezar. Sau Napoleon? Dar mândria sa era tocmai să pretindă că e moştenitor al cezarilor. Şi ilustrul Bonaparte lua atât de în serios lucrul acesta, încât nu putea ierta istoricului Tacit că vorbise de rău pe împăraţii Romei, ba chiar suprimă revista Mercure pur şi simplu pentru că Chateaubriand lăudase acolo pe Tacit. E adevărat că acelaşi Napoleon exclama: Dac-aş fi propriul meu nepot! Dar până la a fi propriul său moştenitor, se mulţumea să se închipuie moştenitor al cezarilor.
Poate că prin preajma noastră se află un om tânăr, un om neîncrezător în puterile sale, copleşit de gândul propriei mediocrităţi, gata să se dăruiască la întâmplare lumii, aşa cum au făcut-o, rând pe rând, aproape toţi. Dacă i-aş vorbi mai ales lui? Dacă i-aş spune, ca într-o scrisoare deschisă: Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte-te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te-am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n-a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău, ci pentru a-ţi aminti, în măsura în care am dreptul s-o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; şi în orice caz doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu-l lăsa să doarmă prea mult!”
